Citiți continuarea
Aflat în apropierea a trei gări, sediul CICR din Moscova primește familii întregi, care adesea călătoresc toată noaptea. Uneori, încă de la ora 7 dimineața, acestea așteaptă ca birourile organizației să se deschidă. Familiile călătoresc în capitala rusă în căutare de informații despre rudele lor, dispărute.
Cea mai mare parte a muncii angajaților CICR se desfășoară între zidurile sediului, unde domnește o liniște profundă și concentrată, abia întreruptă, constant, de apeluri. Cu căștile pe urechi, două operatoare preiau apelurile, dintre care Marina (prenumele ei, precum și al celorlalți angajați care răspund la apeluri, a fost schimbat la cerere), în vârstă de 24 de ani, explică:
„Toate aceste prime apeluri trec, mai întâi, pe la mine și colega mea. Primim de obicei între 50 și, uneori, până la 130 de apeluri fiecare. Durata depinde și de tipul de întrebare pe care o are o persoană. Uneori se poate rezolva într-un minut, iar alteori durează 15 minute. Primim tot felul de apeluri și, în majoritatea timpului, sunt persoane politicoase și respectuoase. Desigur, se află adesea în stări psihologice foarte dificile pentru că au fost deja în multe locuri, nu au putut obține răspunsuri la întrebări de foarte mult timp și încă nu știu unde se află o persoană dragă lor.”
Uneori, familiile au îndoieli cu privire la persoana care le-a contactat, explică Marina:
„Unele primesc apeluri de la escroci și sunt îngrijorate pentru că li se spune, de exemplu, că apropiații lor se află în pericol, în captivitate, iar familiei i se cere să trimită de urgență bani cuiva.”
Indiferent de situație, aceste apeluri vin cu tot felul de emoții. „În principal, frustrare, pentru că oamenii nu știu nimic”, adaugă Marina. „Deci sunt foarte obosiți și extrem de traumatizați. Sunt momente când devin furioși de-a dreptul și este normal. Înțelegem de ce se întâmplă așa.”
Mai multe tipuri de ajutor
Cu acordul familiilor și garanția unei confidențialități totale, Marina și colega ei identifică, concret, toate elementele inițiale necesare pentru a face o cerere de căutare: fotografii, tatuaje etc. Apoi predau ștafeta altor colegi.
„Există mai multe posibilități”, explică Elena. „Prima este atunci când primim informații conform cărora o persoană a fost confirmată ca prizonier de război de către autoritățile ucrainene: în acest caz, sunăm la numărul de telefon pe care ni l-a lăsat apelantul și îi transmitem această informație.
A doua situație este atunci când primim scurte mesaje verbale sau mesaje de la un prizonier de război pentru apropiații săi: în acest caz, el lasă datele de contact ale rudelor cărora dorește să le trimită un mesaj. Desigur, reacțiile variază, de la lacrimi, la strigăte de bucurie la telefon.”
Anunțul unei vești bune, de exemplu, faptul că a fost găsită urma unui soldat capturat, este încă rar, dar în aceste cazuri, sentimentul de a fi util este deosebit de puternic. Apoi, sunt și cuvintele familiilor. Maria își amintește, cu emoție reținută:
„Mi s-a trimis la un moment dat, o captură de ecran a unui grup numit „Părinți ai persoanelor dispărute în timpul conflictului”, care făcea schimb de informații pe rețelele de socializare.