Sclavie? Să fim serioși…

Via: rfi.ro

Imaginea a fost imediat asociată cu privațiunile impuse tuturor de măsurile de carantină. Cu alte cuvinte, ceea ce românilor de rând nu le este permis este posibil pentru cei trimiși să lucreze pe câmpurile germanilor – un fel de prizonieri moderni.

Pentru unii, faptul că în prima zi de plecare s-au încălcat regulile de distanță socială ar justifica deschiderea bisericilor în noaptea de Înviere. Ca și cum o greșeală poate fi reparată printr-o altă greșeală.

De fapt, oamenii nu sunt trimiși la muncă forțată . Ei merg de bunăvoie, să muncească cinstit, pe bani mai buni decât ar putea câștiga în România. Iar banii vor fi cheltuiți, mai târziu, tot în România.

Dar problema are și o conotație politică: mulți reclamă aici starea de inferioritate a României (și în general, a Europei de Est) față de Occident. Și acesta este unul dintre argumentele favorite ale propagandei anti-europene: Uniunea este un loc în care Vestul asuprește Estul, îl stoarce de vlagă.

Câteva precizări: marea extindere a Uniunii Europene către fosta lume comunistă a avut loc în 2004. România și Bulgaria au mai avut de așteptat până în 2007, Croația până în 2013.

Vestea bună este că de atunci și până acum, toate statele care au aderat au ajuns la un nivel de dezvoltare fără precedent în istoria lor. Niciodată aceste națiuni nu au fost mai bogate și mai în consonanță cu Occidentul decât acum. Toate cifrele, toate statisticile posibile atestă acest lucru.

În același timp, niciun stat rămas în afara Uniunii Europene nu a găsit o soluție mai bună de dezvoltare. La începutul anilor 1990, România era la un nivel comparabil de bogăție cu Ucraina și cu puțin peste Republica Moldova. În anii 2000, era în linie cu Serbia sau Macedonia. Inutil de spus unde ne aflăm azi în comparație cu aceste țări.

Vestea proastă – există și o veste proastă – este că într-un deceniu și jumătate, nicio țară nu a reușit, în ansamblu, să ajungă la media europeană în materie de PIB pe locuitor – Cehia e cea mai avasată, undeva la 90%, România este pe la 65%, după ce, în momentul aderării, era la 40%. Doar câteva regiuni,din jurul unor mari orașe, au trecut de media europeană – printre ele și Bucureștiul.

Dar, să fie Uniunea Europeană vinovată pentru acest decalaj ?

Pentru România, inventarul anilor scurși de la aderare arată un sold pozitiv – alocații minus contribuții – de 35 de miliarde de euro. Mai bine de două treimi din investițiile publice din România sunt pe bani europeni. Nicicând în istoria ei, această țară nu a primit un asemenea sprijin extern.

Și atunci, despre ce sclavie vorbim?

Decalajul est-vest este real, dar cauzele țin mai degrabă de o întârziere istorică și, desigur, de patru decenii de comunism, care n-au putut fi compensate, iată, de un deceniu și jumătate de apartenență la Uniunea Europeană.

În sfârșit, mulți ridică astăzi problema condițiilor contractuale în care pleacă acești oameni.

Desigur, este obligația statului german să se asigure că propriile legi sunt respectate pe propriul teritoriu.

Citește articolul pe rfi.ro