La sfârșitul lunii trecute Charles Littlejohn, angajat al Fiscului federal, a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru vina de a fi dezvăluit cotidianului New York Times și trustului investigativ ProPupblica declarații de impozit ale lui Donald Trump. În decizia sa, judecătoarea Ana Reyes trasa încă o dată, net, linia despărțitoare între libertatea presei și divulgarea din interior de informații personale, faptă care, în viziunea magistratei, ” violează drepturile individuale”. Cât timp își va păstra această distincție claritatea? Cât timp va rămâne mass-media ne-atinsă? Cu o singură excepție–Judith Miller de la New York Times, 85 de zile în detenție, în 2005, pentru refuzul de a se supune unei citații–intermediarul a fost cruțat, în vreme ce prigonirea surselor s-a întețit. Până la Barack Obama au fost trei condamnări pentru dezvăluire de date confidențiale; numărul s-a dublat în primul său mandat. În epoca Trump au mers la pușcărie Terry Albury (patru ani), agent de culoare al Poliției Federale (FBI) care a dezvăluit practici rasiste, xenofobe, discriminatorii ale organizației și Reality Winner (cinci ani) pentru vina de a fi transmis site-ului The Intercept un document al Agenției de Spionaj Electronic (NSA) care proba imixtiunea Rusiei în alegerile din 2016. În mandatele Bush Jr. metastaza secretizării a fost acompaniată de inculpări și condamnări severe în cazuri precum Thomas Drake, tipic avertizor de integritate, care a decis în cele din urmă să recurgă la ziarul Baltimore Sun pentru a scoate la lumină cheltuielile enorme, nejustificate, pe tehnologie din cadrul NSAului. În 2015, Jeffrey Sterling s-a ales cu trei ani și jumătate de închisoare pentru a i-a împărtășit lui James Risen, atunci la New York Times, detalii ale unei tentative CIA de sabotare a programului nuclear iranian, operațiunea Merlin. În perioada de instruire a dosarului s-au făcut presiuni asupra lui Risen ca să dezvăluie identitatea sursei, dar nu s-a apăsat pe trăgaciul inculpării. Nici atunci, nici de atunci încoace.
Sam Lebovic: Una dintre hibele legii anti-spionaj este formularea vagă: se penalizează divulgarea către neautorizați de informații din sfera apărării naționale. Este neclar dacă se aplică oricui sau doar angajaților guvernamentali, nu rezultă dacă este aplicabilă și jurnaliștilor, care ori de câte ori publică, diseminează documente secrete “scurse”, teoretic încalcă legea. În practică însă, și în pofida neclaritatii în ce privește aplicabilitatea și limitele utilizării ei asupra jurnaliștilor, statul n-a făcut însă pasul spre incriminarea mass-mediei în virtutea legii anti-spionaj. Ar contraveni garanției constituționale de libertate mediatică, și statul n-a tradus niciodată în instanță cu succes presa, și în general a ezitat să încerce.
Reporter: În cazul surselor n-a ezitat, în special în vremea din urmă. Asistăm la ceea ce numiți o “radicalizare a regimului secretizării”. Care ar fi etapele acestei radicalizări, care a dus la pedepse extrem de severe în cazul Reality Winner, de pildă?
Sam Lebovic: În secolul trecut au fost câteva tentative de inculpare a celor care divulgă, dar în general au eșuat. Primul proces încununat de succes se produce 1987 în cazul Samuel Loring Morrison, condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pentru că a transmis publicației Jane Defense Weekly informații culese de un satelit secret.