O intrare obișnuită pe o stradă aglomerată din centrul orașului Sankt Petersburg… Dar trebuie să cunoști dinainte istoria străzii Pouchinskaya sau să fii ghidat de cineva pentru ca cele trei mici plăci comemorative de oțel, de 11 pe 19 centimetri, amplasate deasupra soneriei de pe perete să-ți atragă atenția.
Pe fiecare placă se află un mic spațiu gol, asemănător cu o fotografie lipsă de pe un act de identitate, și câteva rânduri gravate, precum acestea: “În memoria lui Anatoly Gadzevich, inginer născut în 1895. Arestat în august 1937, împușcat în noiembrie același an, reabilitat în 1964″…
Este una dintre primele plăci comemorative instalate în oraș de către mișcarea civică “Ultima adresă”. Un colectiv de istorici și apărători ai drepturilor omului care a fost lansat acum 10 ani în colaborare cu organizația Memorial (ONG dizolvată de justiția rusă la 28 decembrie 2021) pentru a marca ultimele adrese ale bărbaților și femeilor zdrobiți de represiunea din timpul lui Stalin.
Unul dintre acești activiști, unul dintre puținii încă prezenți în Rusia și hotărât să se exprime, este Boris Vichnievsky. Sub arcada clădirii, acest deputat Labloko (partid de opoziție) din adunarea locală a Sankt Petersburgului explică: “Trebuie să atragem atenția asupra acestei tragedii: aproape toate aceste plăci arată un interval foarte scurt între data la care persoana a fost arestată și data la care a fost împușcată. În medie, între o lună și aproximativ trei luni. Acest lucru înseamnă că nu au existat anchete sau procese normale. Oamenii au fost pur și simplu împușcați, foarte des după decizii ale așa-numitelor “troici” sau întâlniri speciale. Cele trei plăci de la această adresă marchează un vârf al represiunii, sfârșitul anului 1937, 1938, când un mare număr de oameni au fost uciși fără nicio dovadă a vinovăției lor”.
Artiști, ingineri, muncitori, celebri sau necunoscuți în epoca lor sau astăzi… Pentru urmașii celor care au fost ulterior reabilitați – și doar pentru aceștia – “Ultima adresă” continuă să ofere aceste locuri de memorie, atât pentru familiile lor, cât și pentru istoria țării.
O chestiune de demnitate
Nicolas Zikov primește oaspeți în apartamentul familiei sale din Sankt Petersburg. Acest muzeograf împărtășește povestea familiei sale, una dintre puținele în care represiunea nu a fost trecută sub tăcere, în ciuda fricii omniprezente. Străbunicul și bunicul său au fost victime ale acestei represiuni. “Am acum 46 de ani”, spune el într-o franceză fluentă. “Deci sunt de două ori mai în vârstă decât bunicul meu, care a murit la vârsta de 23 de ani.”
Familia Zikov a luptat întotdeauna pentru reabilitarea memoriei bărbaților deportați în Gulag.
“În familia mea, întotdeauna am fost conștienți că arestările nu erau cauzate de acțiunile individuale ale cuiva”, explică Nicolas Zikov. “Ele erau de fapt responsabilitatea regimurilor politice, nu a comportamentului personal. Am depus eforturi maxime pentru a-l ajuta pe străbunicul meu în lagăr. Când familia mea a descoperit unde se afla, trimitea în fiecare săptămână colete cu mâncare, ceai, țigări și haine. Săptămână după săptămână, aceste colete erau expediate… Acum, am găsit o parte din aceste scrisori, o cutie mare plină cu sute de cărți poștale.