Citiți continuarea
Până la Richard Nixon, unul dintre cei cinci anti-eroi prezidențiali ai cărții invitatului nostru, transgresorii spiritului constituțional, cei care s-au apropiat periculos de limitele autorității funcției, au fost niște doctrinari, cu idei reacționare despre libertatea de expresie, egalitatea rasială sau drepturile civice, idei pe care au încercat, și de obicei au reușit, vremelnic, să le traducă în acțiune executivă sau legislație restrictivă. A fost adevărat pentru John Adams (la Casa Albă între 1797 și 1801), James Buchanan (1857-1861), Andrew Johnson (1865-1869) și Woodrow Wilson (1913-1921). Deriva autoritară a lui Richard Nixon (1969-1974) este de o cu totul altă natură, nu doctrinară, ideologică, ci tranzacțională, urmărind avantaj personal-electoral sau pur și simplu răzbunare, într-un climat de imaginar „război civil”. Ideea lui Nixon, netestată până-n 1974, era că președintele este în esență mai presus de lege, că imunitatea sa n-are limite. Decizia unanimă de la 24 iulie 1974 a Curții Supreme a stabilit că ideea nixoniană este eronată: imunitatea oficială a președintelui se limitează la chestiuni diplomatice sau militare. Problema este că Nixon s-a sustras prin demisie judecății și eventualei pedepse penale, deci această decizie a rămas un simplu precedent, vulnerabil la re-evaluare de către o Curte Supremă arhi-politizată precum cea de astăzi. Inevitabilul s-a produs la 1 iulie, când Curtea Supremă trumpizată prin trei numiri a hotărât, cu un vot strict partizan 6-3 că președintele are imunitate absolută, în funcție și după, pentru „acte oficiale”, o definiție care autorizează în esență orice abuzuri prezidențiale, orice derivă autoritară. Astfel, Donald Trump nu va avea probabil de suferit penal pentru grave fapte trecute, iar reales va avea dreptul să face ce poftește.
Corey Brettschneider: Nixon le-a ordonat acoliților săi să între prin efracție în sediul Comitetului Național Democrat și să instaleze dizpozitive de interceptare telefonică, dar a comis și alte delicte, mai puțin cunoscute, printre care hărțuirea avertizorului de integritate Daniel Ellsberg, spargerea la cabinetul psihiatrului acestuia, tentativa, ulterior investigată, de a-l „scoate din joc” (formula unui complice nixonian) chiar pe treptele Capitoliului. Crimele au fost deci multiple, și Marele Juriu I a încercat să faciliteze pedepsirea judiciară a lui Nixon. N-a reușit. Administrația Ford l-a grațiat pentru toate faptele penale săvârșite în timpul mandatului. Cum explic în carte, spre deosebire de celelalte cazuri, pe care le-am detaliat în prima parte a interviului, în acest caz nu ne-am refăcut complet, pentru că n-am stabilit cu adevărat că un președinte american nu-i mai presus de lege, că este inculpabil și pasibil de pedeapsă penală. E o diferență: au încercat și au reușit să-l stopeze pe Nixon, parțial, dar nu și-au atins obiectivul final, dreptatea deplină, adică penalizarea unui președinte care a încălcat legea.
Reporter: Cum se explică tendințele și acțiunile transgresive ale celor cinci eroi negativi ai cărții dvs.? Personalitate? Convingeri? Circumstanțe?
Corey Brettschneider: E o combinație. În cazul lui Adams, avem fără îndoială paranoia și egotism. Dacă era doar asta, ar fi fost mai puțin periculos. Adams avea o interpretare autoritară a Constituției, o viziune care nu includea dreptul de a critica liderii.