Sinuciderea Heddei este insuficient argumentată. De autor, sau de regizor, habar n-am, dar este insuficient argumentată.
Cu gândul acesta am ieșit recent de la spectacolul cu piesa Hedda Gabler, de Henrik Ibsen în regia germanului Thomas Ostermeier de la Teatrul Național din București, o punere în scenă cu totul ieșită din comun, fascinantă, seducătoare, dezarmantă…
În așa măsură încât, pe când mă apropiam de casă, începusem să-l fredonez în gând (pe el, gândul) pe melodia cântecului Trandafir de la Moldova…
Personajul totuși are profunzime. Nu-mi dau seama prea bine prin ce, dar în orice caz nu prin argumentația sinuciderii. Poate numele ei, care te duce cu gândul ba la Hades, ba la hedonism, și apoi iar în Hades? (Haida de!)
Sau mai degrabă prin surprinzătoarea carismă a nemaiauzitei și nemaivăzutei (de mine cel puțin până acum) și foarte talentatei Raluca Aprodu, a modului ei de a păși pe scenă, a modului de a-și pleca capul, uneori pe piept, alteori în lateral – ca în poza de pe coperta programului care ne-o arată căzută, rezemată de perete, imediat după ce s-a împușcat în cap –
… a modului ei de a păși pe scenă, de a se cuibări pe canapea în poziția fătului – emite incontinuu tristețe, o tristețe elegantă, ușor neasumată parcă – a ținutei picioarelor, în mod inspirat predominant goale, când nu încălțate în niște sandale, bej, corecte… a modului de a-și duce, atunci când e nevoie, mâinile la spate…
… a rochiei ei albastre. Ca de liceană…
”Ce mă interesează pe mine ca regizor este că mă aflu în fața unui autor care arată cum încearcă o ființă umană, cu emoțiile și sentimentele ei, să supraviețuiască, păstrându-și sufletul intact, într-o lume total raționalizată și materialistă… Ibsen își confruntă personajele cu niște fantome, cu strigoi întorși din propriul lor trecut… confruntate cu strigoii întorși din trecut, personajele sunt cuprinse de angoasă (…) Ele sunt confruntate cu idealurile lor trecute: ”Când eram tânăr, nu voiam deloc să devin la fel cu adulții mincinoși și ipocriți” – acestea sunt cuvintele regizorului german Thomas Ostermeier pe care le-am citit cu câteva minute înainte de începerea piesei în programul spectacolului.
Și care m-au cucerit. Am deschis ochii cu lăcomie din prima clipă a spectacolului, așteptând să văd punerea în scenă a acestui conflict, a acestei teme a inadaptabilității sufletului ”intact” la lumea strâmbă a adulților.
Dar nu am văzut aproape nimic din toate astea. Din profunzimea asta. Din tragedia acestei teme care este imposibilitatea adaptării sufletului de copil / tânăr la lumea adulților, la găsirea unei portițe prin care acel suflet, îmbătrânind, să poată continua să respire în mijlocul haznalei pe care adulții o creează în jurul lor trăind ca adulți, după reguli adulte, după ”principii” adulte, după minciunile lor nerușinate și înghițite pe nemestecate de adulți.
Intact? Unde este sufletul ”intact” al Heddei acestui domn regizor german?
Pe scenă vedem, eu am văzut, o tânără frumoasă, ursuză, plictisită, mofturoasă, răsfățată, divinizată de un soț tâmpițel – pe care îl disprețuiește – vânată de alți doi – prieteni ai soțului – dintre care unul este Marius Manole iar celălalt pare să fie un fost iubit (nu e deloc clar dacă a fost sau nu ”iubire” și cât de intensă sau frumoasă) – pe care îi tratează cam în același fel (celui din urmă îi dă chiar un pistol încurajându-l să se sinucidă, iar el chiar se sinucide), dar asta nu pentru că l-ar fi iubit pe vremuri cu disperare astfel încât să credem că ar fi vorba de o răzbunare, ci mai degrabă tot din plictiseală și râzgâială – care afirmă la un moment dat că s-a măritat doar pentru că ”trecuse vremea petrecerilor” (sau cam așa ceva) și.