Citiți continuarea
Într-un reportaj din 2018 despre obsesia pentru fotbal a lui Viktor Orban, cotidianul The Guardian cita o persoană care juca fotbal cu premierul pe vremea când acesta mai ieșea la meciuri amicale. Persoana relata că la un moment dat, Orban a scos mingea din teren. Jucătorii s-au oprit, dar el a spus: ”nu e aut”, după care a continuat jocul și a marcat gol. Rescria regulile, la modul: ”o să vă spun eu când e în teren sau afară”, a conchis persoana pentru The Guardian.
Această scenă reprezintă perfect atitudinea premierului față de regulile politicii și ale sistemului de stat. Atunci când ele nu îi servesc interesele, le modifică, indiferent că este vorba de Constituție, sistem electoral sau relațiile cu țările Uniunii Europene. Toate acestea s-au concentrat în ideea statului iliberal, expusă la Băile Tușnad în 2014.
”Națiunea maghiară nu este doar o masă a unor indivizi, ci o comunitate care trebuie organizată, întărită și construită. În acest sens, noul stat pe care îl construim în Ungaria este un stat il-liberal, un stat ne-liberal. Nu neagă valorile fundamentale ale liberalismului, ca libertatea, și aș mai putea spune câteva, dar nu face din această ideologie elementul central al organizării statului, ci folosește o abordare diferită, specifică, națională.”
Dar care era problema cu democrația liberală? În viziunea lui Orban, aceasta era sinonima țărilor occidentale, care și-ar fi pierdut competitivitatea. Perioada de glorie a Occidentului a trecut, iar lumea este preocupată de înțelegerea sistemelor care „nu sunt liberale, nu sunt democrații liberale, poate nici democrații, dar duc la succesul unei națiuni. Astăzi vedetele în analizele internaționale sunt Singapore, China, India, Rusia, Turcia.” Fără să detalieze în ce anume constă succesul deosebit al acestor țări, Orbán declara: „o democrație nu este în mod necesar liberală. Dacă ceva nu este liberal, mai poate fi democrație”.
Deși Orban vorbea despre un model de stat pe care îl va construi, el a început acest lucru mult mai devreme. După 4 ani de guvernare, a pierdut alegerile în 2002, ceea ce l-a traumatizat puternic. În 2010 a revenit la putere și a început imediat măsurile pentru a se asigura că ceea ce s-a întâmplat în 2002 nu se va mai repeta. A modificat legea electorală și circumscripțiile electorale. La alegerile următoare, în 2014, el a avut nevoie doar de 45% din voturi pentru a obține 67% din locurile din Parlament, în timp ce alte partide, care au obținut 55% din voturi au câștigat doar 33% din locuri. Majoritatea parlamentară i-a permis să-și numească oamenii în funcțiile importante de stat pe perioade de la 6 la 12 ani, astfel în Curtea Constituțională, în autoritatea media, în Consiliul Concurenței, în Curtea de Conturi și în fruntea Procuraturii Generale. Aceste numiri i-au dat garanția că poate lua orice măsuri, niciuna nu va fi atacată de vreuna din instituții. Iar dacă Constituția îi punea piedici, o modifica. În 10 ani, Constituția a suferit 9 amendamente. Toate acestea i-au asigurat o guvernare aparent democratică, însă golită de orice frâne și echilibre.