În iulie 802, un elefant pe nume Abul-Abaz își făcea apariția pe străzile înguste, de pământ, ale Aachenului, printre casele pipernicite de lemn, ale târgoveților. Era un cadou din parte vestitului calif al Bagdadului, Harun al-Rashid, pentru împăratul franc Charlemagne, cunoscut și sub numele de Carol cel Mare. Unele surse spun că era primul elefant ajuns la nord de Alpi, de pe vremea când Hannibal băga frica în oasele romanilor cu elefanții lui de război.
Apariția lui Abul-Abaz trebuie să fi stârnit senzație printre sutele de muncitori care lucrau la ridicarea capelei lui Charlemagne, a palatului său, a clădirilor din jur și a marii aule împărătești. Vedeți dumneavoastră, Charlemagne, trecut de prima tinerețe (se născuse în 748), făcuse de vreo zece ani din Aachen reședința sa favorită, atras fiind aici și de băile termale – funcționale încă de pe vremea romanilor -, și de apropierea pădurilor din Ardeni – unde îi plăcea să vâneze -, și de amplasarea orașului – la întretăierea mai multor rute comerciale importante. Așa că, la comanda sa, în oraș se construia în ritm alert. Orașele importante ale imperiului au trimis sute de meșteri, de voie, de nevoie, și tone de materiale de construcție. De la Roma și Ravenna au fost aduse, cale de sute de kilometri, coloane antice, care să fie instalate în măreața capela palatină. Se ridicau edificii peste edificii, care să poată găzdui curtea imperială și oaspeții ei de seamă, dintre care Abul-Abaz a fost, cu siguranță, cel mai neobișnuit.
După 1222 de ani, din palatul lui Charlemagne, din aula imperială și din clădirile administrative adiacente s-au ales praful și pulberea. A rămas însă, aproape neatinsă, capela palatină, în formă de octogon, acoperită cu un dom impresionant. De-a lungul anilor, i s-au adăugat alte capele, un cor gotic, iar intrarea a fost refăcută, cu un turn înalt în față.
***
Am ajuns la Aachen la sfârșitul verii lui 2022, dinspre Dortmund, cu trenul. Guvernul federal german introdusese biletul estival de nouă euro, către orice destinație, iar Deutsche Bahn se căznea să facă față fluxului brusc mărit de călători. Trenul din Dortmund a pornit din start cu o întârziere de o oră, care a dus la o aglomerație infernală înăuntru. Am nădușit, în picioare, pe un spațiu de vreo 30 cm pătrați, agățat cu mâinile de o bară și într-o companie foarte diversă din punct de vedere social și etno-cultural, până la Essen, cale de cam jumătate de oră. Presat, la propriu și la figurat, de situație, am găsit salvarea pe afișajul electronic din tren, care arăta că din Essen urmează în 15 minute o legătură care ducea tot la Aachen. Am schimbat trenul și Germania a revenit la normal, cu o garnitură feroviară impecabilă și pasageri rarefiați. După încă două ore coboram în Aachen.
Orașul de azi, deși nu este mic (cam 250.000 de locuitori) are în zona centrală aerul unui burg molcom, pe jumătate adormit, cu oameni care nu se grăbesc, părând ieșiți la șpațir, pe străzile pietonale pietruite, mărginite ici-colo de biergärten colorate și vesele.