Era cum nu se poate mai firesc ca celebrul regizor german Thomas Ostermeier să opteze, pentru prima lui descindere la un Teatru din România, în favoarea uneia dintre marile scrieri ale lui Henrik Ibsen. Și aceasta din cel puțin următoarele două motive:
1.Ostermeier a devenit nu doar copilul teribil, ci și copilul adorat al regiei germane de astăzi tocmai montând piesele dramaturgului norveg. Și a început exact cu Nora șiHedda Gable, acea Hedda Gabler pe care a adus-o acum pe scena Sălii Ion Caramitru a Teatrului Național I.L. Caragiale din București. Spectatorii români, teatrokrația românească l-au adoptat de o bună bucată de vreme pe regizor în primul rând datorită spectacolelor cu piese de Ibsen ce au putut fi văzute la diverse festivaluri din țara noastră. Mă gândesc la Nora sau la Un dușman al poporului. Sigur, au contat și Hamlet, invitat cu ani în urmă la Festivalul Shakespeare de la Craiova, și mai recentul O istorie a violenței, adus în țară toamna trecută de excelentul X- Fest datorat Teatrului Excelsior și directorului acestuia, regizorul Vlad Cristache. Însă Ostermeier se identifică în primul rând cu Ibsen. Regizorul german este deopotrivă un teoretician al scrierilor dramaturgului, a ceea ce el socotește a fi ideologia acestora, dovadă fiind substanțialele comentarii din cartea Teatrul și frica, apărută în 2016 în traducere românească, la editura bucureșteană Nemira. Bref, așa cum am mai scris și cu alte ocazii, lui Andrei Șerban, recte, excepționalului său spectacol cu Hedda Gabler, din anul 2012, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, și atât de inteligentei Scrisori inserate atunci în caietul-program, și spectacolelor semnate de Thomas Ostermeier văzute în România li se datorează, în principal, redescoperirea scrierilor dramaturgului. Care, în procesul de devenire a literaturii dramatice universale, deține o poziție comparabilă cu aceea a lui Cehov.
Așa că a-i reproșa lui Thomas Ostermeier opțiunea pentru un Ibsen mi se pare încă o dovadă a aflatului în treabă la români. În interviul acordat Anitei Neagu și publicat în remarcabilul caiet de sală al spectacolului (atenție, totuși, exclamația Enfin Malherbe vint! îi aparține lui Nicolas Boileau, nicidecum lui Bossuet!), regizorul admite că a urmat întocmai formula de spectacol a montării din anul 2005/2006. E drept. explicația și motivația stau și nu stau în picioare. Sau nu stau în totalitate. Cu atât mai mult cu cât rezultatele lucrului cu actorii români, de a care s-ar fi așteptat un cuantum substanțial de noutate, nu au atins întotdeauna doritele cote maxime. Poate de aici, din presiunea modelului, o anumită impresie de neîmplinit, de nedus până la capăt, de căutare nefinalizată. Și deficitul de emoție de care suferă spectacolul. Cu toate că și aici s-ar putea invoca specificul unei anumite școli, al unui mod de a face teatru care e diferit de modelul stanislawskian. Însă de aici, adică din ceva care se poate ameliora în cursul reprezentațiilor viitoare, și până a califica Hedda Gabler un eșec, o dezamăgire e drum lung și e și multă suficiență intelectuală.