Sub titlul unui film american celebru cu Jane Seymour, Christopher Plummer și Christopher Reeve, film ajuns ca prin minune pe ecranele românești în sufocanții, practic fără speranță ani ’80, Teatrul Regina Maria din Oradea le-a oferit spectatorilor săi prilejul de a vedea un spectacol cu piesa Almost, Maine a lui John Cariani.
Nu voi încerca în cele ce urmează să deslușesc rațiunea schimbării de titlu. Mă voi mulțumi doar să observ că poveștile din cele 8 module ale spectacolului se petrec într-un timp nedefinit, însă locul în care ele se consumă e specificat cum nu se poate mai clar. Adică Maine, o localitate cam bizară, cu o societate și o viață socială nu tocmai organizată, situată acolo unde se pune în cui harta.
Însă mai important este să spun că piesa, scrisă în 2002, reprezentată în premieră absolută în 2006, a fost în repetate rânduri jucată în România. Fie cu titlul de afiș în limba engleză (Almost, Maine), fie cu el în românește, însă cu mici, neimportante variațiuni. Adică ori Aproape de tine, ori Aproape de tine, încă. Adverbul de final din cea de-a doua versiune subliniind condiția umană și sentimentală a majorității personajelor. Adică faptul că în Almost, Maine vedem o succesiune de oameni ce aspiră la ori au trecut prin condiția de cuplu. Oameni care trăiesc nu doar la capăt de lume, ci și într-o nesiguranță sentimentală. În provizorat sau în interval, Oameni care fie că și-au pierdut speranța și iubirile, fie sunt pe punctul de a se despărți, fie se caută pe sine căutându-și deopotrivă cu disperare jumătățile. Fie își reevaluează iubirile, fie încearcă să recupereze nu doar timpul, ci și șansele ratate și sentimentele pierdute. Fie chiar primesc dreptul la o a doua încercare ori cadoul începutului.
Primul traducător în românește al piesei Almost, Maine a fost Cristi Juncu. De altminteri, același Cristi Juncu a fost și întâiul regizor care a montat respectiva piesă la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea. O premieră națională pe care, din păcate, eu nu am văzut-o. Am văzut, în schimb, alte trei versiuni. Cea intens metaforizată, cu multe efecte vizuale și îmbelșugat videomapping, semnată regizoral de Antonella Cornici la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad, cea în cadre ceva mai realiste pusă în scenă de Vlad Cristache la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, și cea cu un decor cu totul remarcabil (Bogdan Spătaru) și bune interpretări actoricești de la Secția română a Teatrului de Nord din Satu Mare. Spectacol ce a prilejuit un promițător debut în regie al actorului Theo Marton.
Andi Gherghe, regizorul versiunii de la Teatrul Regina Maria din Oradea, a simțit nevoia unei alte traduceri. Pe care a realizat-o el însuși împreună cu Adi Iclenzan. Dacă în spectacolul de la Arad, Antonella Cornici a făcut apel la serviciile și ajutorul unui povestitor, remarcabil interpretat de Zoltan Lovas, Andi Gherghe a optat pentru un intro a cărui scriere înțeleg că și-a asumat-o actorul orădean David Constantinescu. Toată această poveste seamănă însă cu un act ratat fiindcă David Constantinescu are de rostit partea cu pricina în clipele în care spectatorii se luptă și cu obscuritatea, și cu primejdiile de toate felurile, cu speranța evitării unor eventuale vătămări corporale oricând posibile din cauza proastei arhitecturi de care, din păcate, a avut parte Sala Transilvania.