Co fortăreață venețiană, Kotorul muntenegrean sau Zadarul croat – toate poartă urmele leului înaripat al Sfântului Marcu. Le-am vizitat, pe rând, nu neapărat în această ordine, impresionat de puterea și întinderea imperiului comercial de odinioară al Serenissimei Republici.
Într-un final, în 2023, la început de primăvară, am ajuns să văd și orașul-mamă. M-am cazat în anostul Mestre, orășelul care servește Veneției drept cartier industrial, nod de cale ferată, autogară, parcare și hotel low-cost. De aici, cu tramvaiul sau cu trenul, ajungi în Veneția în 10-15 minute.
Portalul de intrare în Biserica San Marco (detaliu)
Ieșirea din mijlocul de transport e ca o ieșire din tunel. La Serenissima trepidează de agitația turiștilor încă de dimineață, într-o foșgăiala browniană, care te buimăcește pentru câteva minute. După traversarea primului pod și „aterizarea” în zona gării venețiene, lucrurile încep să intre pe un făgaș normal. Fluxul uman te poartă ca un fluviu spre kilometrul zero, Piața San Marco, printr-un labirint de străduțe, cheiuri, splaiuri, piațete, poduri și podețe, flancate de case și palate splendide. Frecvent, Marele Canal se arată printre ele, sclipind verde, ca un spirit tutelar al întregii harababuri.
***
De când am citit, că există undeva în Europa o cafenea care funcționează neîntrerupt din 1720, mi-am dorit să ajung la Caffè Florian. La două ore de la „aterizarea” în Veneția, după un ocol prin Ghetto, suntem în fața cafenelei, în Piața San Marco. Ca norocul, încă nu e coadă afară, și un chelner ne plasează la o măsuță mică, de marmură albă, înnobilată de câteva ciobituri, care îi atestă vechimea. Suntem în capătul celălalt față de de fereastra ce dă spre piață, așa că nu putem vedea spectacolul străzii, care se joacă perpetuu în această parte a lumii. Luăm partea bună a lucrurilor: suntem în salonul celebrităților, poate cel mai somptuos, iar lumina filtrată de geam se sparge scânteietor în ramele baroce, ovale și aurii, care, încadrează, pe fundal negru, chipurile lui Marco Polo, Titian, Carlo Goldoni, Enrico Dandolo ș.a., care își beau acum cafeaua pe lumea cealaltă.
Un oarecare Francesco Florian a închiriat aici, la parterul cu arcade al palatului Procurațiilor Noi, două camere, înaintea carnavalului din 1720, și a instalat în ele o cafenea. A numit-o „Alla Venezia Trionfante” („la Veneția Trimfătoare”), dar, venețienii i-au spus în scurt timp „La Florian”. În ciuda numelui glorios al cafenelei, Veneția nu mai triumfa de ceva vreme. Imperiul ei maritim intrase în reflux odată cu căderea Constantinopolului, în 1453 și apoi descoperirea Lumii Noi, în 1492. Cele două evenimente au schimbat axa comercială a Europei. Blocată de otomani spre Orient și fără acces la rutele transatlantice, La Serenissima a intrat într-un lung declin. Cu siguranță, sub o formă sau alta, despre asta se discuta și „La Florian”, încă din primele zile ale existenței sale.
Declinul a continuat inexorabil, în ciuda splendorii orașului și a bogățiilor etalate de marile familii. După cum scrie istoricul englez John Julius Norwich, „pacea, goana după plăceri, dragostea pentru lux, întregul spirit al lui dolce far niente îi năruise puterea.