”Avem 6,7 milioane de români fără cont bancar. Ei sunt Invizibilii”, scrie în editorialul de mai jos Dan Popa, jurnalist specializat pe domeniul economic.
Vara trecută eram cu mașina într-o călătorie prin țară. Într-un sat din Apuseni, motorul mi-a murit din senin. Se mai întâmplă, mi-am zis. Nu aveam la mine bani cash ci doar cardul. Pe card aveam suficienți bani ca să rezolv problema.
Numai că în sat nu existau bancomate, iar la magazin nici măcar o sticlă de apă nu-mi puteam lua, întrucât nu exista POS. Eram un invizibil pentru ei. Dar, într-un fel, și ei erau invizibili pentru noi. Și pentru bănci.
Surplusul de ATM-uri nu a compensat închiderea de sucursale
Stând în mână cu un card inutil, îndreptat cu PIN-ul spre cer și cu banda magnetică spre pământ, eram doar o picătură într-un vast ocean de întâmplări similare. Cum s-a ajuns aici? Crizele bancare anterioare și apoi pandemia au dus la închiderea sucursalelor considerate nerentabile.
Instalarea de ATM-uri nu a acoperit refluxul agențiilor bancare fizice. Băncile instalează ATM-uri sau deschid sucursale doar peste un anumit prag al volumului tranzacțiilor, doar acolo unde „rentează”, altfel spus.
Mai tragic era că nu-l puteam plăti pe „mecanicul satului” să se uite la motor. A trebuit să fac autostopul până în cel mai apropiat orășel unde exista un bancomat ca să pot scoate bani. Atunci am reintrat în lumea vizibilă. Dar, de de altă parte, în cea invizibilă băncilor, au rămas 6,7 milioane de români, concetățenii fără cont bancar.
Milioanele de NINJA
Există în țară alți 6,7 milioane de invizibili, despre care se vorbește puțin sau mai deloc. Unii spun că ei sunt NINJA românilor (acronimul NINJA vine de la No Income, No Job or Asset- persoane care nu au loc de muncă, venit sau alte active), dar lucrurile sunt mai nuanțate decât atât.
Ei sunt cei care refuză să lucreze cu băncile sau cei cu care băncile la rândul lor refuză să lucreze.
De la teama de a li se urmări activitatea prin intermediul conturilor bancare, la venituri prea mici sau plătite la plic, comisioane bancare scumpe, lipsa accesului la infrastructura bancară (bancomate sau sucursale)- evantaiul argumentelor aduse de „invizibili” este complex. Și e normal să fie complex, pentru că a-i considera ignoranți ar fi nu doar jignitor, dar și lipsit de temei factual.
S-a ajuns aici din motive care țin mai degrabă de antropologia economică decât de știința economică în sine.
Relația oamenilor cu băncile e una mai subtilă, în care încrederea dintre cele două comunități – bancheri și public- este esențială. Or, când autorități de la cel mai înalt nivel vorbesc despre bănci ca despre niște bandiți mai răi decât Terente, semnalul transmis oamenilor de la nivel de prim-miniștri e clar: să nu avem încredere în bănci.
BNR: Incluziunea financiară în România este afectată negativ de încrederea scăzută în instituțiile financiare