Citiți continuarea
De când era mică, Élise a avut întotdeauna un incontestabil „simț al umanității”. Într-o altă viață, ar fi visat poate să devină psiholog, dar și-a început cariera în drept, păstrându-și în același timp această dorință arzătoare de a-i înțelege pe ceilalți. Începând cu vârsta de 26 de ani, Élise s-a implicat ca vizitatoare de închisori, condusă de convingerea profundă că „existența deținuților nu se rezumă la infracțiunea pe care au comis-o”.
Avocată, apoi directoare de comunicare și marketing în mediul juridic, atracția sa pentru lumea din spatele gratiilor provine în principal din adolescență, când își vizita tatăl încarcerat.
Primul contact cu închisoarea
Cu zâmbetul ei generos, cu naturalețea și cu privirea ei pătrunzătoare, dar tandră, această tânără este obișnuită să vorbească în public, dar mai ales să asculte. Élise este un fel de soră mai mare, care are grijă de ceilalți, atât în viața personală, cât și în activitățile lor de voluntariat. E cea care protejează, până la punctul de a pune pe toată lumea înaintea ei. Dar și cea care încasează.
Și-a petrecut adolescența în Anjou, după ce a locuit în mai multe orașe franceze, prin intermediul misiunilor tatălui său militar.
În urma divorțului „foarte dificil” al părinților săi, când avea patru ani, ea evocă o copilărie plină de contraste: Vârfuri, cu multă dragoste, dar și căderi, uneori foarte profunde, drame familiale care și-au lăsat amprenta asupra ei. Așadar, Élise a crescut foarte repede. „Nu am amintiri lipsite de griji sau ușoare din timpul copilăriei mele”, punctează ea.
Când avea doar 13 ani, tatăl ei, de care era foarte apropiată, a fost trimis în spatele gratiilor pentru cinci luni. Astfel, adolescenta intra pentru prima dată, cu un amestec de teamă și curiozitate, într-o închisoare. „Mi-am dat seama imediat că intram într-un loc care nu este dat să fie văzut de toată lumea și m-am simțit aproape privilegiată că am avut acces la el”, își amintește ea.
Élise își amintește cu o precizie apăsătoare revederile cu tatăl ei. „Era în sfârșit acolo, palpabil, în fața mea”, descrie ea cu emoție. Când l-am revăzut, avea același miros, același zâmbet, dar și urmele încarcerării, cu pantofii fără șireturi și barba care crescuse puțin.
„Deținuții sunt viitorii noștri vecini”
La sfatul tatălui ei, Élise s-a orientat spre avocatură, mai mult din nevoie decât din alegere. La universitate, s-a dedicat trup și suflet studiilor sale. „Munca a fost singurul lucru pe care l-am avut , singurul lucru de care m-am putut agăța. Valoarea mea sigură”, subliniază ea.
La vârsta de 25 de ani, pe când era avocată specializată în concurență, Élise își punea întrebări. Cum ar putea să ofere mai mult sens vieții sale, să facă activități care să fie mai conforme cu valorile sale?
Așadar, a decis să aplice pentru a deveni vizitatoare de penitenciare, s-a apropiat de organizația Association nationale des visiteurs de personnes sous main de justice (ANVP) și a ales închisoarea din Nanterre, cea mai apropiată de ea.
Un an mai târziu, tânăra a făcut prima sa vizită.