Fac parte dintr-o generaţie care a trăit o parte din viaţă ȋn comunism. Suntem alergici la vorbele mari, sforăitoare, la programe şi „acţiuni”. Mă doare când văd cum se scurg mii şi milioane de euro ȋn proiecte, seminarii şi colocvii inutile dedicate protecţiei mediului, ȋn timp ce ţara geme sub gunoaie.
Străzile sunt pline de maşini care ne sufocă cu motoarele lor din care au fost scoase catalizatoarele care costau oricum mai mult decât ȋntregul
Străzile sunt pline de maşini care ne sufocă cu motoarele lor din care au fost scoase catalizatoarele care costau oricum mai mult decât ȋntregul. În plus, am avut ȋn trecut acţiuni ecologice poate mai eficiente decât cele actuale.
Nu pot să nu salut entuziast anumite proiecte curat ecologice. Dar care, ȋn pur stil românesc, ȋncep bine şi se termină prost
Da, a vinde lapte şi iaurt ȋn ambalaje de sticlă reciclabilă era mai stânjenitor ca gest comercial şi acţiune, dar infinit mai „sustenabil” (noul cuvânt la modă, atât de la modă ȋncât l-am vidat de sens, aşa cum suge păianjenul naivă musca prinsă-n plasă) decât comunicarea sterilă focusată pe necesitatea reciclării. Un exemplu printre altele posibile. Aşa că nu pot să nu mă bucur şi să nu salut entuziast anumite proiecte curat ecologice, la firul ierbii. Dar care, ȋn pur stil românesc, ȋncep bine şi se termină prost. Două exemple pentru exemplificare.
Acum trei-patru ani de zile ȋn urmă, cam pe la ȋnceputul Pandemiei, ȋn sectorul de Bucureşti ȋn care locuiesc, au ȋnceput să fie montate ȋn scările de bloc nişte cutii metalice albe, pătrăţoase, cu o fantă la mijloc. Destinate exclusiv colectării de hârtie şi deseuri uşoare de carton.
Proiectul se numea Recicleta şi aparţinea unei asociaţii, pe numele său „Viitor Plus”, fiind sponsorizat ȋn mare parte de un mare distribuitor comercial, retailer’, cum i se mai spune ȋn noua limbă română.
Vieţuitorii acestor imense columbaje numite „blocuri de locuinţe” le-au primit cu retincenţă, doar ocupau o parte din puţinul spaţiu disponibil de pe scările de bloc
La ȋnceput, vieţuitorii acestor imense columbaje numite „blocuri de locuinţe” le-au primit cu retincenţă, doar ocupau o parte din puţinul spaţiu disponibil de pe scările de bloc. Mai şi scăpau ȋn container un ambalaj unsuros de mecdonald’s sau bucăţi de plastic. Cu timpul, au intrat ȋn cotidian, erau folosite corect, constant. Cu o anumită plăcere chiar, lucru rar ȋn lumea ecologiei contemporane, care impune ȋn general sacrificii, fără a oferi la schimb beneficii palpabile.
Ajunseră să ȋndeplinească şi o mica funcţie didactică, bunici şi părinţi care ȋşi educau copii să strângă, să plieze şi să depoziteze hârtia produsă de familie, pentru a fi reciclată apoi la sfârşit de săptămână. Cred că unii dintre cei care citesc aceste rânduri se recunosc ȋn ceea ce afirm. Fără a mai vorbi de faptul că aceste cuburi albe, ergonomic plasate la ieşirea din bloc, „subţiau” o parte din gunoiul aruncat la ghenă.
După cum bine ştie oricine are o urmă de gândire tehnică, cartonul şi hârtia recuperate de-a valma, strânse ȋn fălcile maşinii de „fracţie uscată” laolaltă cu ambalaje diverse, pline de reziduuri lichide, ajung pe banda de sortare (dacă ajung cu adevărat, altă poveste tristă ) ȋntr-o stare greu de neutilizat pentru refolosire şi este păcat de potenţialul pierdut.