Citiți continuarea
Genocid. Winston Churchill îl numea „crima fără nume”, și multă vreme, până în 1944, s-a improvizat terminologic pentru a descrie exterminarea în masă. A venit atunci un avocat născut în 1900 în Polonia, Raphael Lemkin, care a mixat un cuvânt grec și unul latin pentru a conceptualiza ideea de „distrugere sau intenție de distrugere” a unui grup. Termenul apare într-o carte iesita de sub tipar când autorul scăpase din ghearele nazismului găsindu-și refugiul, dar nu și liniștea, în America. Lemkin, care ca student în drept căutase o fundamentare juridică a pedepsirii autorilor morali și materiali ai genocidului armenian, documentează în textul din 1944 violențele naziste în Polonia ocupată pentru a elabora un cadru teoretic și practic pe care îl va lărgi, în 1948, Convenția ONU de Prevenire și Pedepsire a Genocidului, adoptată la 9 decembrie în acel an, care are până la această oră 153 de țări semnatare sau aderente, și ale cărei prevederi principale au fost reluate 50 de ani mai târziu de documentul fondator al Curții Penale Internaționale. Ziua semnării Convenției a fost declarată „ziua comemorării victimelor genocidului”, dar „prevenirea”, aspect esențial al Convenției, visul anilor imediat următori Holocaustului și proceselor de la Nuremberg–pe care Lemkin le-a pregătit în calitate de consilier al părții americane–n-a devenit realitate. Ce nu trebuia să se mai întâmple s-a întâmplat, inimaginabilul s-a repetat și se repetă, inclusiv în inima Europei.
Scott Straus: Lemkin definea genocidul ca distrugerea de grupuri etnice sau naționale pe baza unui plan coordonat, sistematic, deliberat. Referința lui, când a creat conceptul, erau atrocitățile naziste din Al Doilea Război Mondial pe care le-a documentat meticulos, dar era interesat și de tragedii mai vechi, în special de genocidul armenian din perioada Primului Război Mondial.
Reporter: În 1948, patru ani după ce Lemkin l-a inventat, Convenția ONU Asupra Genocidului propune o nouă definiție a termenului. În ce sens? Lărgind, îngustându-i accepțiunea?
Scott Straus: Convenția îngustează și în același timp lărgește accepțiunea termenului „genocid”. O îngustează limitând la patru tipurile de violență incluse: etnică, națională, rasială, religioasă. Se exclud deci genul, sexualitatea, politica sau clasa. Explicația acestor excluderi este că a trebuit negociat cu Uniunea Sovietică, opusă includerii grupurilor de clasă sau politice în categoriile protejate. Lărgirea conceptului s-a făcut în două moduri. Primul, prin introducerea formulei „intenție de a distruge total SAU PARȚIAL” diferite grupuri. Apare întrebarea ce înseamnă „parțial”. De-a lungul anilor, diverse jurisdicții au elaborat sensul „distrugerea unei părți substanțiale”. Noțiunea rămâne însă imprecisă. Există apoi o listă de acte genocidare specifice, grupate în două categorii: psihologice, cuprinzând INTENȚIA de a distruge, și concrete, fizice care pot include transferul forțat de copii. Avem deci de-a face cu o gamă mai largă de acțiuni care pot fi văzute ca tentativă de a distruge parțial sau total un grup anume.
Reporter: A evoluat în continuare cadrul conceptual? În ce fel?
Scott Straus: A evoluat sau a fost rafinat în câteva privințe din punct de vedere legal. Războiul Rece a fost o perioadă de hibernare în acest sens, n-a existat nici un efort real de mobilizare preventivă sau acțiune în instanțe în cazuri de genocid.