Kipfli, șnițli, țușpaisuri, ciufulită cu smochine sau cebză. Sună, poate, ciudat pentru cei din afara Banatului. Dar pentru locuitorii din această parte de țară sunt doar niște mâncăruri din copilărie. Din copilărie, da, pentru că, azi, prea puțină lume le mai gătește, fiindcă iau timp și, în aceste timpuri pe repede înainte, timp e exact ce nu prea avem. Cine mai face azi șnițli, de exemplu? Nu, nu vorbim de șnițele, cum ați putea crede, ci de o mâncare din Jimbolia, un oraș din Timiș. De fapt, o friptură dinstuită de vită, în foarte multă ceapă, care trebuie fiartă la foc mic-mic mai multe ore.
Am ajuns zilele trecute la Jimbolia, la micul muzeu al căilor ferate, aflat încă în amenajare chiar lângă gară, în curtea unui turn de apă intrat de mult în repaus. Noemi Hügel și Ioan Bebeșelea, o bucătăreasă și un chef, cum se descriu chiar ei, au gătit pentru câteva zeci de oameni un prânz tradițional bănățean, reinterpretat în cheie modernă. Proiectul lor se numește „Blide noi” și e parte din Festivalul Cămin în Mișcare, derulat în această toamnă de Asociația Prin Banat.
Noemi și Bebe au bătut, în vară, Banatul și au cules rețete vechi din mai multe părți ale acestuia. Au întrebat oamenii „Ce este valoros?” și, de multe ori, primul răspuns la întrebarea „Care e mâncarea specifică?” a fost dezamăgitor de convențional, fiindcă avem mult mai mult de oferit decât șnițele și sarmale. Când au pus însă întrebări precum „Ce mâncați de post?”, „Care e meniul de marți?”, „Ce ciorbe faceți?”, răspunsurile au fost surprinzătoare.
„Multora, în special cei care lucrează cu turiști, cumva le rușine de gastronomia asta”
Iar asta le-a dat încredere celor doi, că vechea bucătărie bănățeane nu se va pierde. Trebuie doar să știi cum s-o scoți la iveală, fiindcă printre localnici pare să se fi instalat un fel de jenă.
Ioan Bebeșelea, care e un sibian mutat de câțiva ani la Timișoara, explică: „Multora, în special cei care lucrează cu turiști, cumva le rușine de gastronomia asta foarte arhaică, foarte săracă și vor, în sensul că ei vor să ofere ce-i mai bun turistului și atuncea preferă să facă chestii mai elaborate, mai noi, mai internaționale, mai flamboiante, decât să vină cu niște preparate care chiar sunt ale lor și care chiar sunt din zonă. Dar în momentul în care am reușit cu niște persoane, în special cu cei din Armeniș, cu ei am lucrat cel mai mult, să îi convingem să facă preparate de-ale lor, care ei nu neapărat le considerau demne de turiști și turiștii le-au apreciat, așa au fost, pentru ei s-au bucurat foarte mult. Adică da, chiar e bun și pentru alții, adică numai nouă ni se pare că na, e acolo mâncare de subzistență și uite ce o apreciază alții cumva”.