Cum arată bunătatea la sat? Violeta Cincu i-a adresat această întrebare scriitoarei Cristina Andone:
Bunătatea la sat, în general, s-ar putea să aibă niște note care să ne surprindă pe noi, cei de la oraș. Sunt oameni mult mai legați de pământ, de animale, de natură în general. Bunătatea la sat, în satele din Moldova, poate să însemne inclusiv să îți ajuți bunicul să dea de mâncare la găini, la pui, să scoți văcuța pe tăpșan și să ai grijă de ea, în loc să o legi, să o priponești, să te duci după ea să să pască în voie. Pe mine m-a surprins, de exemplu, această nuanță. Nu m-aș fi așteptat la ea acum. Desigur că acestea sunt lucruri generale despre bunătate la sat în România, dar lucrurile pe care le-am găsit, să spun, mai speciale, acel spirit al locului în Moldova, l-am descris într-un îndreptar al bunătății la începutul Cărții Bunătății. Povești din Moldova.
Am scris despre alint, despre faptul că în zona aceasta, inclusiv cuvintele sunt alintate, sunt foarte multe, multe diminutive. Spunem oleacă, apoi olecuță și chiar și mai mult olecuțică. E mult alint. Aici, oamenii se drăgălesc mult. Apoi am scris despre odihnă și despre faptul că în momentul în care intri într-o casă ești îndemnat să-ți tragi un pic sufletul. Asta mi se pare o o lecție bună și pentru noi. Noi ne grăbim foarte tare și iată, să ne tragem puțin sufletul atunci când intrăm într-un loc nou, astfel încât să fim mai deschiși și mai pregătiți să îi primim pe cei din jurul nostru în sufletul nostru, în povestea noastră.
Ați intervievat copiii. Ce v-au povestit?
Foto: Facebook / Cristina Andone
Mai mult decât faptul că am intervievat copii, m-am jucat cu ei fiindcă un copil, atunci când îl supui unui tir de întrebări, s-ar putea să fie intimidat, să nu știe sau să-ți răspundă în niște formule destul de clișeizante, dar în momentul în care te joci cu copilul acela, intri în spațiul frumos al poveștii, se vor deschide infinit mai mult. Mi-au spus despre tot felul de lucruri. Mi-au spus că se tem, de exemplu, să le moară bunicii fiindcă sunt singurii rămași lângă ei, singurii cărora le pasă despre ei. Mulți copii sunt lăsați în urmă de părinți în țară, părinții fiind nevoiți să meargă la muncă în străinătate. Și copiii aceștia sunt într-un statut incert. Nu sunt propriu-zis fani, nu sunt propriu-zis ai nimănui, dar sunt prea puțini oameni lângă ei, cărora să le pese de acești copii.
Sunt pe lângă o bunicuță, pe lângă o mătușă și sunt copii foarte responsabili, foarte maturizați într-un fel de faptul că trebuie să fie pe picioarele lor, destul de speriați însă de viitor. Destul de speriați de viitor. Și simt copiii aceștia, simt foarte multă nevoie de o vorbă, de o vorbă bună. M-a impresionat povestea unor bibliotecare care au transformat o cârciumă din Blegești în bibliotecă și primesc acolo copiii din sat, nu numai din sat, ci și din comunele alăturate, inclusiv pentru a-i sfătui.