Despre faptul că majoritatea oamenilor nu au amintiri din perioada de dinaintea vârstei de trei ani s-a scris pentru prima dată la finalul secolului al XIX-lea. Mai exact, în 1895, într-un studiu din American Journal of Psychology, studiu semnat de o psihologă pe nume Caroline Miles Hill. Ulterior, s-a scris în literatura de specialitate că oamenii încep să dezvolte primele amintiri undeva în jurul vârstei de trei-patru ani. Iar asta a rămas un adevăr universal.
Practic, poți fi convins că ai amintiri anterioare vârstei de trei ani. O vizită la zoo, prima zi de grădiniță, o masă care ți-a plăcut în mod deosebit sau joaca alături de alți copii. Însă, cel mai probabil acestea sunt niște amintiri false. Și asta în ciuda faptului că par foarte vii și foarte reale. Ceea ce mulți consideră amintiri din primii trei ani de viață sunt, în realitate, fie relatări ale părinților sau ale altor apropiați, fie imagini din fotografii pe care le-au văzut ulterior.
Faptul că au auzit aceleași relatări sau că au văzut aceleași fotografii, în mod repetat, încă din anii copilăriei, a dus la consolidarea ideii că întâmplările relatate sunt amintiri reale. Dar, așa cum spuneam, nu sunt deloc ceea ce par. Practic, abilitatea de a memora nu se dezvoltă complet decât undeva în jurul vârstei de șapte ani. Iar aici avem de a face cu un veritabil paradox, căci vorbim despre vârsta la care creierul înmagazinează informații la o rată la care nu o va mai face nicicând de-a lungul vieții. Cumva însă, amintirile acelea vii, anterioare vârstei de trei ani, par să lipsească din creierul uman.
Și mai interesant este faptul că nimeni nu a reușit să explice lipsa acestora. Cel puțin nu cu o ipoteză care să fie general acceptată în mediul științific. Pentru cea mai mare parte din istoricul cercetării, oamenii de știință au fost convinși că, pur și simplu, creierul unui copil de până la trei ani este prea puțin dezvoltat pentru a stoca amintiri pe termen lung. Se pare că ar fi greșit în prezumpția lor, iar lucrurile stau cu totul altfel.
Sigmund Freud a oferit, în 1910, poate cea mai bizară, mai faimoasă și mai controversată explicație. Aceea că amintirile există încă din primele minute de viață, însă creierul le suprimă pentru a bloca experiența psihosexuală din timpul nașterii. El a numit fenomenul „amnezie infantilă” și l-a considerat un precursor al „amneziei isterice”, experimentată de unii dintre pacienții săi.
Acum, oricât de ciudată ar părea ipoteza lui Freud, și oricât de blamată a fost în trecut, se pare că părintele psihanalizei a avut dreptate, măcar cu un aspect, dacă nu cu toate… uitarea. Un termen extrem de important. Studiile moderne au arătat că, este adevărat, amintitirile se formează chiar și înainte de vârsta de trei ani. Posibil într-un mod diferit față de cele din perioada adultă. Problema este că nu pot fi accesate. Cel puțin nu în mod conștient.