Oamenii din cartierele sărace au de două ori mai multe șanse de a avea probleme cu jocurile de noroc, arată un articol bazat pe studii și documente, publicat de HotNews.ro. Soluția ar fi eliminarea sărăciei, ceea ce este o utopie. Însă măsuri de asistență socială mai bine țintite în direcția persoanelor defavorizate pentru ca acestea să nu ajungă dependenți de jocuri de noroc sunt necesare.
De la vecinătăți la calicii
În trecut (și mai ales în țările occidentale) funcționa un sistem social la care, la solidaritatea bazată pe rudenia de sânge sau pe principiile creștine, se adaugă acțiunea structurată a „vecinătăților” („voisinages” franceze, „vicinie” italiene, „Nachbarschaft”-uri germane, „Neighborhood”-uri engleze etc.), arată un studiu publicat de Colegiul Noua Europă.
Aceste vecinătăți aveau înscrise obligații precise ale întregii comunități față de orice om aflat în nevoie. În regiunile românești acest sistem de întrajutorare n-a funcționat decât în câteva regiuni izolate din Transilvania, impus fiind de administrația imperiului austriac.
Un astfel de regulament de funcționare, numit „articulușul vecinătății”, a fost găsit cu ocazia cercetărilor efectuate la Drăguș, în țara Oltului. El prevedea măsurile ce trebuiau luate în sat în diverse împrejurări, întru totul asemănătoare cu cele care funcționau în alte regiuni ale Europei; obligații precise de a ajuta bolnavii, de a interveni în momentele esențiale ale vieții omenești (nașterea, căsătoria, înmormântarea) când se știa precis ce anume lucru trebuie să îndeplinească fiecare „vecin”.
Acest fel de întrajutorare, generalizat în multe regiuni ale Occidentului și comportând reguli precise de intervenție, pedepse clare pentru cei ce nu își îndeplinesc obligațiile, se oprește în general la zonele locuite de germani și austrieci.
Cele mai vechi organizații constituite sub egida Statului și având scopul de a distribui celor saraci fonduri provenite din caritatea publică erau caliciile. Caliciile au fost organizate sub forma breslelor, având în fruntea lor un staroste.
Prin 1480 domnitorul Ștefan cel Mare îi coloniza pe calici, oferindu-le o serie de privilegii de breaslă. O altă instituție care gestiona problemele săracilor în țările române erau ospiciile. În 1565 este menționată documentar existența ospiciului de la Mățăul de Jos, lângă Câmpulung-Muscel. Săracii primeau, așa cum reiese dintr-un document semnat de Vlad Voievod la 1524, pe lângă locuință, îmbrăcăminte și bani.
Începând cu secolul al XVIII-lea asistența socială își mută centrul de greutate spre instituțiile spitalicești. Spitalele aveau dependințe unde erau adăpostiți și hrăniți săracii. Este menționat în documentul Patriarhului din Alexandria Samoil, din1715, „Ptohotrofion”-ul de pe lângă spitalul Colțea („Casa pentru săraci”).
În 1775 Alexandru Ipsilanti a înființat dijma pentru copiii săraci, punând bazele unui azil și a unui spital pentru copii numit „Orfanotrofion”. La 1798 este menționat documentar și azilul „Manea Brutarul” destinat ocrotirii minorilor.
Între 1782 și 1785 Alexandru Ipsilanti, în Moldova, și Mihail Suțu, în țara Românească, instituiau „Cutia Milelor”, un fond pentru ajutorarea săracilor. Acest fond era alimentat prin taxe datorate de mitropoliți și episcopi la înscăunare, de boieri cu ocazia instalarii lor ca dregători.