Discursul “creionului roșu” susținut de Benjamin Netanyahu în fața Adunării Generale a ONU în septembrie 2023, urmat de atacul sălbatic al hoardelor Hamas și Jihadul Islamic din 7 octombrie 2023 vor rămâne în istorie pietre de hotar, la fel cum va rămâne și discursul lui Vladimir Putin din februarie 2007, susținut la Conferința de Securitate de la München în februarie 2007, urmat de invaziile militare din Georgia și Ucraina.
Iranul, bunăoară, a identificat o oportunitate excelentă să-și activeze elaborata rețea regională și internațională de organizații partenere, aliate, proxy și agenți de influență ce și-a construit-o pentru a prelua inițiativa ca lider al cauzei palestiniene și pentru ca, în 13 aprilie ac., să atace pentru prima dată direct Israelul, aparent în scop de răspuns militar legitim.
În 2007, dictatorul de la Kremlin, considerat încă, după opt ani de domnie la Moscova, un lider politic rezonabil (deși evenimentele din Cecenia și vânătoarea opozanților ar fi trebuit să dea de gândit), a expus cu îndrăzneală în fața lumii noua sa doctrină imperială și de rescriere a ordinii mondiale post WW2; ce a urmat știm de acum foarte bine: agresiunea împotriva Georgiei în 2008, invadarea Ucrainei în 2014 și elementele agresive tot mai vizibile ale războiul hibrid dus împotriva Occidentului.
Ce va urma? Aici lucrurile sunt deopotrivă simple și complicate. Simple, dacă avem înțelepciunea să ne întrebăm de ce s-au aliat politic, economic și militar Rusia, China și Iranul, fiecare clamând o revoluție în spatele căreia este vizibilă idea imperială (noul imperiu rus, noul sino-imperiu, noul califat al lui Mahdi)? Iar răspunsul este că cele trei imperii caută în parte să obțină victorii regionale decisive și, împreună, victoria globală împotriva ordinii mondiale propusă de Occident după WW1 și WW2. Evident că, după ce Rusia și Iranul au mutat ofensiv pe tabla de șah, următoarea mișcare agresivă îi va aparține Chinei.
Amintesc Acordul Sykes – Picot din anul 1916 sau Declarația din 1917 a ministrului britanic de externe Arthur J. Balfour, dar o fac pentru a sublinia că legile implacabile ale istoriei acționează și vor continua să acționeze, că nicio dramă nu se va consuma fără să-și ceară prețul la un moment dat; cu alte cuvinte, Occidentul trebuie să-și recunoască culpa și să aleagă – de preferat cât mai rapid, sub presiunea evenimentelor – dacă va contribui activ la rezolvarea traumelor la care a contribuit post WW1 și WW2 sau adoptă poziția pasivă, cedând pas cu pas în fața pretențiilor agresive ale noilor imperii.
UNII SE LAUDĂ CU CĂRUȚELE LOR, ALȚII CU CAII LOR
Faptul că în urmă cu aproape un secol nu s-a găsit o soluție rezonabilă la scara istoriei pentru conviețuirea israelo-arabă în Orientul Mijlociu și că regiunea a fost supusă unor diviziuni politice artificiale responsabile de faliile de conflict ulterioare reprezintă o dramă ce a contribuit la dezvoltarea a sute de tragedii până astăzi.
S-a creat astfel un context de criză continuă care a oferit unor extremiști religioși, pe care nimeni nu i-a luat în seamă pe fondul confruntării de bloc din plin Război Rece, oportunitatea să instaureze în 1979 în Iran o formă de conducere statală în “numele lui Mahdi”, ce promovează ideea “revoluției islamice” continue până la (re)instaurarea unui califat arab universal (cu particularitatea de a fi condus de urmașii partidei lui Ali și Husein).