Este foarte posibil ca Marcel Boloș să aibă dreptate. Coaliția de guvernare discută de trei luni și jumătate despre pachetul de măsuri fiscale și reformă a administrației publice, dar până acum nu s-a luat nicio decizie. În tot acest timp, deficitul bugetar continuă să crească.
Ministrul finanțelor nu ne spune mai exact unde se blochează măsurile de reformă. Sunt, însă, câteva variante care pot fi luate în calcul. Este posibil ca partidele aflate la guvernare să nu se înțeleagă asupra măsurilor care ar trebui implementate, pentru că electoratul celor două partide este diferit, iar impactul îi vizează atât pe antreprenori, cât și pe funcționarii de stat.
Este, de asemenea, posibil ca pachetul fiscal pentru echilibrarea bugetului să aibă adversari în rândul ambelor partide și, în fine, nu este imposibil ca unele măsuri să nu fie dorite chiar de premier.
Mai mult, ministrul finanțelor sugerează și o eventuală soluție, respectiv, a declarat că dacă nu se poate găsi o variantă funcțională a pachetului fiscal pe plan intern, atunci următorul pas prevede apelul la asistența financiară internațională, adică la Fondul Monetar Internațional (FMI).
Este interesant că FMI este prezentat ca o „sperietoare”. Adică, dacă politicienii de la guvernare nu se vor înțelege mai repede asupra măsurilor care trebuie luate pentru a micșora deficitul bugetar, intervenția FMI va fi inevitabilă.
Paradoxul este că FMI nu mai este de mult o „sperietoare”.
După criza din 2008-2009, instituția financiară internațională și-a schimbat mult optica și, de asemenea, și abordarea pachetelor de împrumut. Mai exact, FMI este atent și la subiectele sociale, iar programele derulate de instituția financiară nu mai conțin clauze atât de tranșante în ceea ce privește reformele.
FMI a devenit un alt FMI, mult mai înțelegător cu debitorii și un adversar al austerității. Nu înseamnă că un eventual program de finanțare nu ar veni la pachet cu un set de reforme, dar acestea sunt făcute cu flexibilitate și cu dorința de a nu arunca economia care primește creditul în recesiune.
De aceea, apelul la FMI ca la un ultim salvator, ca la o instituție care impune reforme este exagerat. În ultimii ani, instituția financiară a negociat, acolo unde a fost cazul, și o amânare a termenelor la care trebuie făcute reformele.
Apelul la FMI ca la un „bau-bau”, ca la o „sperietoare”, face parte din registrul guvernului care încearcă din nou să dea vina pe o voință exterioară și nu pe propriile hotărâri.
De fapt, planul național de redresare și reziliență (PNRR) este mai dur decât orice program cu FMI. De ce? Pentru că include, pe de o parte, sume de bani pentru finanțarea modernizării economiei și societății românești și, pe de altă parte, cuprinde o lungă listă de reforme care trebuie făcute.
Chiar dacă s-ar ajunge la o finanțare luată de la FMI, vinovați sunt politicienii care formează coaliția de guvernare, pentru că nu au reușit să se înțeleagă asupra măsurilor fiscale. Nu este corect ca FMI să fie prezentat ca un „bau-bau” pentru economia românească. Instituția financiară nu este decât un împrumutător de ultimă instanță, la care apelezi atunci când investitorii de pe piețe nu îți mai dau bani.