Ceea ce uimește la cele 200.000 de posturi vacante din sectorul public nu este doar numărul mare, nici dezvoltarea la care s-a ajuns în timp, ci faptul că posturile respective reprezintă un mecanism bine pus la punct pe care miniștrii, secretarii de stat sau directorii din ministere și instituții publice l-au folosit pentru a putea angaja la stat prietenii politici, rudele sau „obligațiile” de partid.
Cel mai grav este că toți au știut și au tolerat sistemul. În ultimii 10-15 ani, toți demnitarii care au lucrat într-un minister au știut de practica posturilor neocupate. Au știut și au folosit sistemul, unii mai mult, alții mai puțin, dar nimeni nu a vorbit nici în timpul în care se afla în funcție, nici după părăsirea funcției, de nocivitatea și extinderea acestui model.
200.000 de posturi vacante înseamnă 16% din totalul posturilor ocupate. Nu doar că nimeni nu a schițat vreun gest pentru a schimba mecanismul de lucru cu posturi vacante, dar nici măcar nu au catadicsit să explice opiniei publice modul de utilizare a posturilor neocupate.
De-a lungul timpului, tema posturilor vacante a mai apărut în spațiul public. Dar, informațiile au fost de fiecare dată incomplete. Dacă numărul posturilor a mai fost făcut public, nimeni nu a explicat mecanismul de lucru al posturilor neocupate. Nimeni nu a spus niciodată motivul pentru care există atât de multe posturi vacante și mai ales de ce numărul lor nu se reduce.
Acum, cu ocazia inițiativei de desființare a 200.000 de posturi libere s-a aflat, de exemplu, că ele erau utile pentru a avea cât mai mulți șefi de serviciu sau șefi de birou. Fără câteva posturi neocupate o parte din birourile, serviciile sau departamentele de la instituțiile de stat nu ar mai exista și o dată cu ele ar „zbura” și unii dintre șefii și șefuleții de la stat.
Așadar, pe de o parte, posturile vacante puteau fi folosite pentru angajarea unor oameni față de care demnitarii aveau „obligații” de tot felul. Pe de altă parte, posturile neocupate erau absolut esențiale pentru a numi șefi și șefuleți în instituțiile publice. Posturile neocupate erau metoda cea mai comodă prin care șefii de partid și de instituții puteau controla angajările funcționarilor publici sau, în general, angajările personalului de la stat.
O altă practică, la fel de ascunsă precum cea a posturilor neocupate, este cea a delegărilor și detașărilor la instituțiile publice. Prin aceste metode se pot aduce angajați, fie din sectorul public, fie din cel privat. Metoda este cu atât mai eficientă cu cât delegările și detașările se fac pe o perioadă limitată. O variantă perfectă, pentru că dacă angajatul delegat sau detașat nu răspunde așteptărilor și mai ales ordinelor șefilor, poate fi pus pe liber fără probleme legate de legislația muncii.
Mai mult, delegarea și detașarea este o invenție excelentă și pentru cei care primesc o funcție înaltă în stat pentru o perioadă, dar își păstrează și fostul loc de muncă.
În fine, posturile neocupate mai nasc o neclaritate majoră. Mass-media scria ieri că posturile neocupate sunt și bugetate și că prin desființarea lor se obține o economie bugetară de opt miliarde de lei.