Mai importante decât prevederile pachetului fiscal sunt principiile pe care le descoperim. Din păcate, modul în care este construită noua lege fiscală arată un stat lipsit de mijloacele de a aduce venituri la buget, o agenție fiscală, mai precis, care a abandonat lupta cu evaziunea sau cu optimizarea agresivă și tratează toate companiile ca și cum ar evita plata taxelor și impozitelor.
Cum altfel se poate explica introducerea unui impozit pe venit de 1% din cifra de afaceri pentru companiile care au un venit anual mai mare de 50 milioane de euro? Este adevărat că impozitul minim pe cifra de afaceri se plătește doar în cazul în care impozitul pe profit are o valoare mai mică decât cel raportat la venituri, de asemenea, impozitul se calculează printr-o formulă sofisticată, dar important este că, în mod practic, pentru unele firme impozitul pe profit este înlocuit cu cel pe cifra de afaceri. Efectul acestei metode de impozitare poate fi cât se poate de incorect pentru companii care activează în sectoare economice în care rata profitului este foarte mică sau pentru firme care au făcut investiții. Un singur exemplu este relevant și anume furnizorii de energie electrică sau de gaze naturale au o cifră de afaceri mare, dar un profit redus.
Este cu atât mai ciudat cu cât, după creșterea plafonului pentru microîntreprinderi la un milion de euro, au mai rămas doar 68.000 de firme care plătesc impozit pe profit. Deci, ANAF, cu 22.000 de angajați, nu poate administra 68.000 de companii, din punctul de vedere al aplicării regulilor privind impozitul pe profit.
Această abordare este cu atât mai neprofesionistă cu cât România are legislație națională și europeană suficientă: de la reguli privind prețurile de transfer, până la norme împotriva optimizării fiscale agresive. În aceste condiții, ar fi trebuit ca fiscul să ia decizii în funcție de situația fiecărei companii nu să-și declare propria incompetență.
Nu este singurul exemplu. Chiar și creșterea impozitului pentru microîntreprinderile care depășeșc o cifră de afaceri de 300.000 lei este din același registru. Statul încasează cu mare ușurință bani de la întreprinderile mici. Acestea au o regulă de plată simplificată, un procent din cifra de afaceri. Pentru stat este din nou foarte simplu: fiscul nu trebuie să facă inspecții la microîntreprinderi, ci doar să verifice nivelul plăților și dacă, în anumite intervale de timp, există variații prea mari, funcționarii ANAF se pot întreba ce se întâmplă cu firma respectivă.
Există și o a treia prevedere din pachetul fiscal care arată că angajații statului din domeniul fiscal nu mai vor să muncească. Este vorba despre impozitarea cu 70% a veniturilor a căror sursă nu poate fi identificată. Cu alte cuvinte, în loc să investigheze dacă banii respectivi provin din activități ilegale sau din mită, statul se mulțumește cu 70% din sumă și închide ochii în caz de evaziune.
Toate aceste măsuri fiscale arată un singur lucru: că nu mai vorbim doar despre un stat gras, supradimensionat, ci și despre unul leneș. Un stat care preferă să dea legi fiscale aberante, doar pentru a aștepta, inert, să îi vină banii.