Este o coincidență, dar un împrumut de 20 miliarde de euro are o rezonanță mai specială și anume aduce aminte de creditul pe care România l-a contractat în anul 2009 de la Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și Comisia Europeană. A fost un credit mult discutat atunci, în 2009, dar și în anii care au urmat.
Contextul era destul de clar. Criza financiară intrase în Europa și se transformase în criză economică. Băncile europene treceau prin mari dificultăți, creditele neperformante proliferau, economiile scădeau, iar bugetele de stat se confruntau cu o scădere vizibilă a veniturilor bugetare. În acest condiții, statele europene apelau la împrumuturi, dar piața valida dobânzi înrobitoare aproape de 10%.
Nici România nu făcea excepție. Anul 2008, s-a încheiat înșelător cu o creștere de 8,5%, dar în anul 2009, economia s-a prăbușit complet, având o scădere de 7%.
Criza era instalată în economia locală, veniturile bugetului au scăzut cu 10 miliarde de lei și ceva trebuia făcut. În luna mai 2009, guvernul și Banca Națională a României au convenit cu finanțatorii internaționali un împrumut de aproximativ 20 miliarde de euro, din care, până la urmă, nu au fost utilizați toți banii.
Dar, împrumutul a fost contestat, de multe ori cu argumente populiste. S-a spus fie că suma contractată a fost prea mare și că împrumutul a fost făcut pentru băncile străine din România și pentru salvarea lor.
Au fost interpretări exagerate, care nu țineau cont de faptul că România dacă s-ar fi împrumutat pe piețele externe ar fi făcut-o la dobânzi mult mai mari decât cele asigurate de finanțatorii internaționali. În plus, acordul cu FMI, Banca Mondială și Comisia Europeană a fost gândit astfel încât să asigure bani și pentru BNR care trebuia să reziste în fața riscului ca băncile sau fondurile de investiții speculative să își retragă rapid banii de pe piața locală. De asemenea, împrumutul a adus bani și pentru Ministerul Finanțelor care se confrunta cu o scădere a veniturilor bugetare și care au permis ca plata pensiilor și salariilor din sectorul public să se deruleze normal.
Este adevărat că rezervele minime obligatorii ale băncilor au fost reduse, dar fără eliberarea acelor bani, societățile bancare străine ar fi putut să retrimită rapid fondurile pe care le împrumutaseră în ultimii ani de la băncile-mamă. Astfel, acordul de finanțare a fost însoțit de așa-numitul acord de la Viena prin care băncile străine s-au angajat să nu scoată capital din țară până la relaxarea crizei. Ceea ce s-a și întâmplat. În caz contrar, România ar fi trecut și printr-o criză valutară, nu doar prin una economică. Și ca un element de culoare să spunem că România va închide anul acesta plata împrumutului din 2009, când va mai avea de achitat o ultimă tranșă de 400 milioane de euro către Banca Mondială.
Să revenim în actualitate. Este interesant cum România a ajuns să împrumute echivalentul a 20 miliarde de euro, în șase luni ale acestui an, fără să existe emoții prea mari în societate românească.
Evident, nivelul împrumutului ne arată anvergura pe care a căpătat-o economia românească.