În anul 1992, Francis Fukuyama publica o carte care a devenit celebră prin ratarea completă a viziunii pe care o prezenta. Este vorba despre un volum-eseu intitulat „Sfârșitul istoriei și ultimul om”.
În esență, Fukuyama avansa o serie de profeții printre care dispariția claselor sociale, a războaielor, a statelor unitare și chiar a conceptului de naționalitate. Autorul american mergea pe ideea că democrațiile liberale au învins, lumea tocmai ieșise din „războiul rece” dintre socialism și capitalism, că societățile se vor stabiliza și deci conflictul și tensiunile se vor disipa, ceea ce va duce la „sfărșitul istoriei”.
Cartea lui Fukuyama și-a câștigat notorietatea prin faptul că nimic din ceea ce anticipa economistul și politologul american nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, de câte ori vine vorba de „sfârșitul istoriei” expresia este ironizată din cauza inadecvării la realitate.
Lumea de azi, economică, politică sau socială, este plină de controverse. Expansiunea rețelelor sociale și dezvoltarea comunicării online au dus la „democratizarea” opiniei publice. S-a spus deja că avem miliarde de jurnaliști, de fapt, miliarde de opinii, și o mulțime de teorii pot umbla acum liber pe canalele digitale. Dacă „sfârșitul istoriei” a fost ratat, acum trăim „sfârșitul adevărului”.
Temele economice din România și Uniunea Europeană abundă în exemple în care adevărul se diluează până nu mai poate fi perceput. Subiectul cerealelor ucrainene este de notorietate. Nu este vorba despre prețul de vânzare al grâului sau porumbului adus din Ucraina, mai redus decât cel de piața autohtonă, ci despre informațiile din surse nedefinite care spuneau că grânele ucrainene sunt de calitate slabă sau chiar sunt „iradiate”. Afirmația a fost repede îmbrățișată de fermierii români, în ciuda faptului că reprezentanții instituțiilor statului care au controlat cerealele ucrainene din punctul de vedere al calității fito-sanitare au afirmat de fiecare dată că nu au găsit nereguli majore. Și atunci, adevărul unde era?
Nu este singurul exemplu. În ultimii ani, au apărut o serie de „paraziți” infomaționali pe care o parte din opinia publică nu doar că îi crede, dar îi îmbrățișează cu mult entuziasm.
Suntem în plină circulație a ideilor care susțin naționalismul economic, despre care prea puțini se mai întreabă dacă sunt realiste, dacă se pot aplica sau dacă sunt benefice pentru economie. Se cere naționalizarea Petrom fără să se întrebe cineva cât ar costa și care ar fi consecințele juridice. În urmă cu câțiva ani, se făceau presiuni pentru aducerea aurului în țară de la Londra fără să se spună care sunt costurile și dacă această mutare ar aduce beneficii reale. De ani de zile, vorbim despre tăierea pădurilor din România fără ca opinia publică să bage de seamă că specialiștii arată că România are o suprafață totală de pădure mai mare decât înainte de anul 1989. Ceea ce, desigur, nu înseamnă că nu există tăieri ilegale.
Este la ordinea zilei să auzim că firmele multinaționale scot profitul din țară fără să fie taxat sau impozitat. Doar că nimeni de la fisc nu a prezentat nicio companie străină care a comis un astfel de abuz fiscal. De asemenea, nimeni nu spune că operațiunile de optimizare fiscală agresivă sunt amendate de o legislație specifică inițiată la nivel european, preluată de România, și care se poate aplica simplu și cu mare eficiență.