Toate presiunile exercitate de regimul comunist au transformat mentalul colectiv şi pe cel individual. Această transformare a produs daune de lungă durată, care se găsesc şi azi în comportamentul oamenilor care au trecut prin comunism:
Lipsa independenţei politice şi a iniţiativei economice;Cinism şi ipocrizie;Neîncrederea în autorităţi şi în alţi oameni (toată lumea minte; propaganda este în contradicţie cu realitatea, nimeni nu are curajul să spună adevărul) – un corolar al acestei atitudini se observă în lipsa încrederii în acţiunile politice sau în rostul alegerilor electorale;Neîncrederea se transferă inevitabil asupra propriei persoane, manifestată prin sentimentul de neputinţă în acţiune sau transformare;Duplicitate în gândire: statul este considerat eminamente rău şi mincinos, dar totuşi ne asigură subzistenţa (aveai serviciu şi casă) – de aici rezultă paternalismul actual, la care aderă mulţi dintre trăitorii în comunism.
În perioada comunistă s-a petrecut o neutralizare a gândirii prin dedublare, un rezultat diametral opus celui pe care chiar teoreticienii omului nou comunist îl aveau în vedere. Valorile negative au fost resemnificate pentru a deveni acceptabile: nu furai pentru că era avutul obştesc, deci nu al cuiva anume, astfel încât nu aduceai cuiva un prejudiciu. Şi oricum, ”obştesc” era o vorbă goală, inventată de comunişti. Şi oricum, nu furai, ci te descurcai. Şi oricum, toată lumea fură.
Ura, frica, laşitatea, vina, deznădejdea, fatalismul, ignoranţa – acestea erau realităţile pe care populaţia generală le ţinea ascunse sau le exprima, în cel mai bun caz prin bancuri. Cinism şi ipocrizie.
Dacă stalinismul a început prin a pune oamenii în închisoare, societatea socialistă multilateral dezvoltată, în drumul ei haotic către comunismul fantasmagoric, a sfârşit prin a pune închisoarea în oameni.