“Părinții noștri ne-au învățat tehnica, dar oamenii o uită”, regretă femeia de 77 de ani, care și si-a petrecut întreaga viață spălând rufe în Kadamjaï, un oraș situat în munții Alaï, la aproximativ cincisprezece ore de mers cu mașina la sud-vest de capitala Bișkek.
În mâinile ei, lâna de oaie pe care o prelucrează cu ajutorul unui fus, va deveni, sute de ore mai târziu, în chyrdak, un covor tradițional kârgâz, inclus pe lista patrimoniului imaterial al UNESCO ca “necesitând o conservare urgentă”.
Foto: © VYACHESLAV OSELEDKO / AFP
Conform agenției ONU, este o artă “serios amenințată cu dispariția”, și se subliniază rolul crucial pe care-l au femeile în vârstă în transmiterea acestor cunoștințe către generațiile viitoare, în general în zonele rurale montane precum Kadamjaï.
“Trebuie ca această moștenire să fie transmisă din generație în generație, pentru copiii și nepoții noștri”, afirmă doamna Khakimova, cea mai în vârstă membră a grupului cunoscut sub numele de “Bunicile vesele”, un grup de aproximativ douăzeci de pensionare care se întâlnesc de mai multe ori pe săptămână.
Astfel de inițiative încep să apară în Kârgâstan, unde chyrdak-ul își recapătă popularitatea în urma consolidării identității naționale kârgâze după căderea Uniunii Sovietice.
“Atragerea tinerilor”
“Nu am vrut să stăm cu mâinile în sân acasă, așa că am decis să continuăm tradiția”, explică pentru AFP Rakhat Djoroeva, una dintre coordonatoare.
În fața războiului ei de țesut, doamna Djoroeva presează energic firele cu un pieptene pentru a întări nodurile acestui viitor covor alb și maro, realizat “fără vopsire, deci mai scump la vânzare”.
“Folosim lâna de la propriile noastre animale, oi și capre, nu risipim nimic. Practic producția nu costă nimic”, explică ea.
Chyrdak-ul va fi ulterior decorat cu modele tradiționale colorate, amintind de cultura nomadă a kârkâzilor, apoi tăiate și căptușite pentru a le face rezistente.
Locul de întâlnire al acestui grup este Casa Culturii a metalurgiștilor din acest oraș format în anii 1930 în jurul uriașei fabrici de antimoniu, care acum este oprită.
Foto: © VYACHESLAV OSELEDKO / AFP
“Stăm la intrare pentru a fi văzuți de oameni și pentru a atrage tinerii”, spune doamna Khakimova.
În timp ce lucrează grupul cântă iar muzica crează o atmosferă specială, între acești pereți de marmură, încrustați cu basoreliefuri sovietice.
Curioase, câteva eleve bagă capul pe ușa de la intrare, iar “bunicile vesele” le invită imediat înăuntru.
Amina Karimova, în vârstă de șase ani, o ascultă cu atenție pe Tachkan, cu șaptezeci de ani mai în vârstă decât ea, care îi explică etapele confecționării covoarelor.
Foto: © VYACHESLAV OSELEDKO / AFP
Dar atenția ei nu ține mult: la vederea unui pian – de marcă Estonia, preferatul dictatorului sovietic Iosif Stalin, conform legendei – nepoțica fuge să cânte câteva note pe instrumentul dezacordat.
Pensii foarte mici…
Chiar dacă cea mai tânără generație nu pare încă pregătită să preia frâiele, țesutul covoarelor este o sursă de trai pentru a susține pensiile foarte mici din provincia Batken, cea mai săracă din Kârgâstan.
“Am aproximativ 6.000 de somi ca pensie (aproximativ 65 de euro).