Ce este, până la urmă, Nasty? Un film făcut de trei excelenți profesionișți – regizorii Cristian Pascariu, Tudor Giurgiu, Tudor D. Popescu, dintre care primii doi evoluează și în postura de scenariști, iar cel de-al treilea semnează deopotrivă montajul- care s-au însoțit cu o echipă pe măsură (Alex Brendea, director de imagine, Marius Leftărache, semnatarul coloanei sonore), au alcătuit o distribuție de-a dreptul imbatabilă (Jimmy Connors, Bjön Borg, John McEnroe, Billie Jean King, Boris Becker, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi, Ion Țiriac, Stan Smith, Yannick Noah, Marc Jenner, James Longshore) și au rescris pe peliculă partea cea mai semnificativă a vieții unui mare sportiv. Ilie Năstase. Au făcut-o inteligent, aparent simplu, au evitat encomiasticul și hagiograficul. Și cu toate acestea au izbutit să surprindă și amploarea, și fragilitatea, și efemerul unui mit modern căci ce altceva a fost Ilie Năstase nu numai pentru România, ci pentru întreaga istorie din anii ‘70 ai secolului trecut a unui sport care până la el avea ceva poate mult prea scrobit și excesiv aristocratic?
Toți cei care apar și vorbesc în film, de la simpaticii și locvacii Jimmy Connors și Billie Jean King până la veșnicul obsedat de morgă și de bani și etern neiertătorul Ion Țiriac, admit că Năstase, cu bunele și relele sale, cu excentricitățile specifice unei firi rebele și cu altele mai mult ca sigur căutate căci altfel sportivul născut la Bucureșți, înzestrat cu un zâmbet ghiduș și cu un incontestabil spirit ludic nu ar fi putut să își păstreze alura de star rock prin tot ceea ce a făcut pe teren, adesea și în afara lui, a dinamitat un rând de coduri pentru a determina înlocuirea lor cu altele. Printre care și unul de conduită.
Năstase, adică Nasty, a înlocuit obligatoriul alb din echipament cu o serie de culori până la el cu totul nepermise, s-a luat în gură cu arbitri, s-a certat și s-a împăcat cu nenumărați colegi și mai ales a impus modificarea raporturilor dintre sportul alb și public. Prin faptul că nu a fost omul unanimităților, că a stârnit pasiuni ca și dezaprobări energice, că a provocat noian de controverse, că 50% dintre spectatori îl adorau în vreme ce alți 50 % îl detestau, îl huiduiau și îi voiau pedepsite cât mai drastic originalitățile ce foarte frecvent sfidau toate marginile iertate, Nasty a metamorfozat sportul unei elite într-unul popular.
Cei care au trăit în România anilor ’70 nu au cum să nu își amintească că Năstase și Țiriac, victoriile- fenomen ale acestora, au provocat aici un adevărat fenomen social. Copiii care, până atunci, se jucau de-a hoții și vardiștii, au început, pe neașteptate, să se joace de-a Năstase și Țiriac. Improvizau din mai nimic rachete, cumpărau din comerțul socialist imitații ieftine și proaste și refăceau în curțile școlilor ori chiar în fața blocurilor ceea ce s-a întâmplat la Wimbledon, la Roland Garros, la Forest Hills, ori la București, în 1972, când în Capitala României s-a jucat finala Cupei Davis.