Mulți români își imaginează probabil că viața cotidiană a unei școli se rezumă la învățare, disciplină și practici care ajută cele două procese fundamentale: formarea de deprinderi comportamentele minime în vederea integrării ,,cu succes” în viața socială și cea legată de competențe generale și specifice pentru creșterea bunăstarii economice în România. Cum punem în practică aceste deziderate globale, tipice oricărei societăți moderne, în practici instituționale? Aici vorbim de politici publici, de cultura instituțională predominantă și de calitatea conducerii sistemului de învățământ, din Minister până la directorii de școală. Toate aceste aspecte sunt când deficitare, când cel mult modeste, iar viitorul nu se anunță optimist, oricâte măriri salariale ar avea loc. Salariile nu sunt cuplate la nicio performanță credibilă. Dar în ce constau rezultatele demne de a fi apreciate? Adevărul trist este că, de decenii deja, sistemul de învățământ nu are criterii clare de triere și ierarhizare a școlilor, după cum nici pentru profesori nu se poate vorbi de ceva solid și greu de criticat în aranjarea lor pe verticala dosarelor birocratice. Ce își dorește, cu toate acestea, sistemul de la profesori și elevi? Să luăm pe rând cele două ,,orizonturi de așteptare”, profund ideologizate la vârf și cu rezultate execrabile – acesta este cuvântul – în ansamblul societății. Sunt motivele pentru care sistemul nu se poate dezvolta, bătând pasul pe loc în continuare. Funcționarea sa calitativă trezește de multă vreme suspiciuni.
Divertismentul postmodern
O primă componentă a școlilor cu imagine bună în comunitate, căutate de părinți ca pomul lăudat, se referă la suma activităților extracurriculare. Cele mai multe nu includ nici pe departe tabere pentru elevi defavorizați, cu note bune și foarte bune, plătite de statul român. Nu, nicidecum ceva atât de elementar ca o tabără gratuită pentru un stat căruia îi pasă aparent de cetățenii săi minori. Cuantumul burselor actuale și plătite lunar nu acoperă nevoile de consum reale ale unei coș mediu calculat pe membru de familie. Ce înseamnă mai puțin de o sută de euro pe lună față de nevoile de consum actuale? Nu vrem doar să ne întoarcem în trecutul comunist, dar în ce direcție mergem nu e deloc clar. Nu sărăcia gravă ne preocupă cu adevărat, ci bifarea din oficiu a unor cerințe UE. Grijile actuale sunt altele: facem activități suplimentare ori ecologice sau de mediu, într-o țară în care gunoaiele zac pe străzi neridicate sau se ard în condiții insalubare și ilegale, ori legate de violență, consum de droguri și fenomentul bullyingului, în condițiile în care indisciplina este la cote înalte și stupefiantele se vând între blocuri, ori economico-financiare, în orașe dominate de farmacii, amaneturi și săli de pariuri, ori, culmea valorii, mergem în proiecte Erasmus, unde tematica discutată este exact cea deja amintită, plus minoritățile etnice, tradițiile locale și grupurile etern defavorizate, într-o Românie în care rasismul și clasismul pe bază de venituri nu au măsură. Facem ca să reparăm, dar nu se repară nimic de fapt. Care este eficiența socială a acestor proiecte și programe, multe de o calitate intelectuală îndoielnică? Imposibil de estimat obiectiv.