Am țipat ca copiii și-am făcut hârtii peste hârtii cu blablabla patriotico-propagandistic, până ce UNESCO și UE au zis cu gura lor oficial-papetară că, adevăr adevărat este: țuica-i țuică (și e românească), mămăliga-i mămăligă (nu polentă sau terci, deci luați stimați colegi și-n treaba asta de-o diplomă de recunoaștere mondială), iia-i iie (clar românească, mai rămâne să ne luptăm și pentru fotă, cioareci, gate, opinci), mărțișoru-i mărțișor (românesc, dar și moldovinesc, bulgăresc și macedonean, noroc că Kosovoul nu-i recunoscut de-aproape nimeni, că altminteri poate trebuia să rupem chiar și fiecare trifoi cu 4 foi taman în 5, cu-atât mai grotesc fiind să-l împărțim sfâșiindu-l și pe bietul coșar, potcoavă, inimă, ghiocel, dar mai ales firul de ață roș-albă). Și tot așa se va fi zis, internaționalmente vorbind, despre țăst, transhumanță, oiță bârsană, brânză de Sibiu, burduf de câine, etc. În curând poate necesitând și insistând noi negreșit să ne dea lumea mare și diplomă de recunoaștere patrimonială imaterială a lui Eliade, Noica, Cioran. Plus Eminescu, Iorga, Enescu, Vlaicu, Grigorescu, Blaga, Brâncuși, Teodoroiu (ca să-i numim măcar pe aceia suiți și pe bani, umblați prin toate mâinile, tejghelele, sertarele, portmoneiele și buzunarele până ce se compromit în asemenea hal că tre tocați și incinerați la tonă de hecatombă).
Ce propun în prezentele rânduri negre pe ecran alb este ca, profitând de această omologare prestigioasă a tot felul de fleacuri din care se poate gumilasticiza niscai tamtam posesiv și măgulitor, să nu ne mulțumim doar cu-n profit la nivel psihologic, de autoreprezentare, proiecție și imagine superiorizantă, excelentă, fudulă. Să-i croim fainfrumos și un ambalaj sau costumaș economico-finanțist, să-o tragem (pe omologare) binemersi și înspre câmpurile magnetice augural-rozacee numite monetizare, câștig, parale recte mălai. Deverul pe accesarea, performarea, traficarea și exploatarea culturii faimei, celebrității, interesului intracomunitar și extracomunitar, transfrontalier și de ce nu transoceanic, să fie taxat prin simbolicul (dar nu negreșit insinifiantul cifric) Timbru Patrimonial. Timbrul de Țară.
„Timbru” zic, dar i se poate spune și marcă (de țară), amprentă sau pecete de țărișoară – atunci când identitatea e dincoace sau dincolo de orice-ndoială, dispută sau negociere, tevatură și turavură. Iar în cazuri mai vagi sau parțial-adecvate putem fainfrumos vorbi, tot cu-ndreptățire, și de umbra de țară, areola, aura sau aureola de țară, izul, aroma sau aliura de țară.
Deci (la concret): marii noștri artiști, savanți, scriitori. Toți ăia care-au un nume de-l știu mai mulți (exceptând pe conaționalii cărora nici că le pasă): dacă mai prindem pe careva că, spre exemplu, îi fragmentează, utilizează ori republică prin străinătate: șo pă el: timbrul de țară! Tototot ce intră, listat sau încă nu, ca Patrimoniu Național Material sau Imaterial, Tangibil și Intangibil, Indestructibil sau Volatil, să fie protejat prin timbruț și să se profite prin instantă taxare/debursare către Fondul Cultural Național, respectiv fix în PIB sau Buget. Iată-n ce scop nobil, o armată de-a dreptul imperială de perceptori și executori siliți sau silnici, răspândiți pretutindeni în lume, să aibă grijă ca de ochii din cap ca să identifice și să taxeze la timbru absolut tototot ce este, pare sau ar putea fi românesc pe aiurea.