Pe vremea lui Ceaușescu, ne-a urmărit ca o resemnare sau ca un stigmat. După 1990, s-a transformat întâi în frustrare apăsătoare și lipsită de speranță, apoi în aspirație scrâșnită și prea rar satisfăcută: distanța României față de Occident ne guvernează spațiul mental, nu doar în planul abstract, intelectual, ci și în cel practic, politic. Și e foarte bine că e așa. Dar dacă această raportare ne face să uităm de o bună parte din noi – acea parte care nu este sau nu vrea să fie Occident – într-o sublimare tulbure, contraproductivă moral? Suntem obligați astfel să balansăm epuizant într-un echilibru instabil între aspirația scrâșnită și frustrarea apăsătoare de mai sus, blocați pe drum de prea multele dificultăți și diferențe.
Să ne întoarcem, deci, către Est.
Robert D. Kaplan este un autor curios, bătrân jurnalist american mai imersat în istorie și cultură decât specialiștii cu patalama, cu referințe idiosincratice și fumate în mediul universitar, de la Tacit la Gibbon, dar și altele surprinzătoare, de ultimă oră. În Urzeala timpului (The Loom of Time: Between Empire and Anarchy, from the Mediterranean to China), o carte din 2023 pe care am avut norocul s-o traduc la Humanitas, Kaplan face un tur de forță prin ceea ce numește Orientul Mijlociu Extins, din Turcia până în ținutul divizat artificial, între Afganistan și Pakistan, al paștunilor. Autorul a călătorit peste tot, relatează la prima mână și se sprijină pe referințe istorice și antropologice. Cartea pune o problemă fără de care nu putem respira politic în lumea post-Ucraina: ce rămâne din valorile universale ale democrației și drepturilor omului, acum, că o jumătate de lume începe să le respingă?
Dincolo de asta, Urzeala timpului provoacă unui cititor român avizat un șoc cultural, chiar în direcția despre care vorbeam la început. Aflăm că în Turcia, mediile politice și academice numesc ideologia lui Erdogan lumpen-otomanism sau lumpen-islamism: „o clasă prost urbanizată, furioasă, masă de manevră perfectă pentru revoluționari. […] Erdogan conduce o «contrarevoluție» extinsă, neootomană, împotriva revoluției republicane a lui Atatürk“.
Dacă toate acestea nu încep să ne sune cunoscut, Kaplan ne dă exemplul marii ctitorii islamice a lui Erdogan, moscheea Çamlica. Çamlica este mai mare decât moscheea Sultan Ahmet și Hagia Sophia la un loc, dar lui Kaplan îi amintește de altceva: „Mă mai gândesc la egala Moscheii Çamlica: Casa Republicii din București, România, construită de tiranul stalinist Nicolae Ceaușescu și de soția lui nebună, Elena, în perioada dinainte de detronarea și execuția lor. Este un monstru arhitectural de proporții zdrobitoare, la scara Pentagonului, foarte scump și lipsit de gust. Ceaușeștii erau țărani răzbunători care venerau măreția și și-au transformat țara după modelul Coreii de Nord. Erdgan e un țăran urbanizat, un produs al orașului ruralizat: nici pe departe la fel de crud precum Ceaușescu, dar cu anumite similarități. Își dorește să-și impresioneze susținătorii, oameni care nutresc ambiții pentru ei înșiși și pentru familiile lor, dar lipsiți de rafinament. Pentru ei e moscheea – pentru cei care au migrat de la sat la oraș și au nevoie de o dovadă că valorile lor cuceresc Istanbulul.