Lepenski Vir e un sit arheologic spectaculos, aflat la o aruncătură de băț – aproape literal – de România, pe malul sârbesc al Dunării. Acum opt mii de ani, oamenii din zona Porților de Fier au fost printre primii europeni, dacă nu chiar primii, care au locuit alături de o populație venită din Anatolia, care aducea în desagă prima mare revoluție a omenirii: agricultura. La confluența dintre cele două civilizații au apărut lepenienii. Pe o terasă a Dunării, ei au construit locuințe cu plan trapezoidal, pe podelele cărora au așezat bolovani de gresie sculptați. O parte dintre acești bolovani au chipuri bizare, de oameni-pești sau poate de pești-om. Chipurile lor sunt gânditoare și sigur nu vesele. Ce au vrut să spună, prin aceste sculpturi, creatorii lor? Erau ofrande pentru strămoși? Erau reprezentări ale unor zeități legate de Dunăre? Greu de răspuns. Lepenski Vir e un tărâm al posibilităților și probabilităților, al speculațiilor și incertitudinilor. O vizită acasă la lepenieni nu te prea lămurește, ci mai mult îți ridică întrebări. Așadar, la drum!
***
De la barajul Porțile de Fier, cu punctul de trecere a frontierei aferent, sunt 70 de kilometri, prin defileul săpat de marele fluviu, până la Lepenski Vir. Ar fi cam o oră și un pic cu mașina, respectând regulile de circulație. Dar, șoseaua care se curbează sincron cu meandrele Dunării e atât de frumoasă, încât viteza medie de deplasare scade vertiginos, din cauza numeroaselor opriri în puncte de belvedere, de unde se vede foarte fotogenicul mal românesc al fluviului.
E o ironie fină a geografiei, aici: malul românesc e mai frumos, dar ca să îl observi temeinic, trebuie să îl vezi de pe malul sârbesc. Partea bună e că sârbii au tăiat șoseaua lor, prin păduri, la o altitudine mai mare decât cea de la noi, iar perspectiva de la înălțime asupra defileului danubian e o valoare adăugată umană la spectacolul naturii.
După trei-patru pauze de fotografiat, am ajuns, într-o zi toridă de vară, la Lepenski Vir, mânat de curiozitatea stârnită de un articol din New York Times despre ciudații oameni-pești de aici. De fapt, ce se vizitează acum nu este situl arheologic original, deoarece acesta a fost acoperit de apele Dunării, după ridicarea barajului de la Porțile de Fier I, finalizat în 1971. Stațiunea arheologică a fost mutată, însă, bucată cu bucată, și reconstruită deasupra lacului de acumulare.
Prima surpriză a fost dimensiunea monumentală a suprastructurii de sticlă și metal pe care sârbii au ridicat-o peste situl arheologic. Pe la noi, nu am văzut ceva asemănător ca dimensiuni decât la bazilica paleocreștină de la Niculițel. Locuințele și artefactele lepeniene sunt protejate de un acoperiș imens de sticlă, cu rădăcinile într-o construcție de metal, vopsit alb. Structura seamănă întrucâtva cu o tribună acoperită a unui stadion, dacă ar fi închisă și latura dinspre teren, aici terenul fiind partea dinspre Dunăre. Subprodusul mai puțin plăcut al soluției arhitecturale este zăpușeala din interior, care te trimite cu gândul mai degrabă la un spațiu mediteranean, nu danubiano-carpatic.