În 1991, produsul național brut al României a scăzut la 25,6% din valoarea sa din 1989, care era deja foarte modestă în comparație nu numai cu țările capitaliste dezvoltate, ci și cu majoritatea statelor socialiste din Europa Central-Răsăriteană și Sud-Estică. Această profundă recesiune economică a continuat în următoarele decenii, un oarecare reviriment producându-se abia după aderarea României la structurile euro-atlantice (NATO-2004; UE-2007).
Prăbușirea economiei a fost determinată de dezorganizarea aparatului de conducere și de producție comunist și de ezitările autorităților „emanate din revoluție” de a face reformele necesare pentru transformarea economiei planificate în economie de piață. Cea mai afectată a fost industria prelucrătoare, a cărei producție s-a redus drastic în primii ani de după 1989. Deschiderea granițelor a făcut ca sectoare întregi ale economiei României să nu reziste concurenței. Populația nu a mai fost nevoită să cumpere exclusiv produse românești, de slabă calitate și ale căror prețuri au crescut brusc după liberalizarea lor, ci au putut să achiziționeze bunuri occidentale la care visau de mult timp. Pe de altă parte, produsele românești, care nu au stârnit niciodată prea mare interes din partea cumpărătorilor străini, au devenit pur și simplu nevandabile din cauza calității slabe și a creșterii prețurilor lor în lei. Bunurile de capital, în special cele fabricate cu tehnologia depășită a întreprinderilor românești, nu au găsit nici acestea cumpărători pe piața mondială. O perioadă, s-a încercat menținerea legăturilor economice cu țările din lumea a treia, însă deficiențele structurale ale economiei României și caracterul politic al relațiilor respective, stabilite din cauza imposibilității exportului pe piețele occidentale, au avut un puternic impact negativ asupra debușeelor respective.
Un alt factor care a agravat criza economică a României în primii ani ai epocii postcomuniste a fost desființarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) din care făceau parte în primul rând statele comuniste europene. În pofida faptului că, în anii 1960 și 1970, autoritățile române s-au opus planului de integrare economică a țărilor membre CAER, economia industrializată forțat a României a devenit din ce în ce mai dependentă de relațiile cu URSS. La căderea comunismului, această țară era principala piață de desfacere pentru foarte multe genuri de produse (oțel, mașini unelte, avioane și armament produs sub licență sovietică, vagoane de cale ferată, echipament petrolier, bunuri de larg consum și alimente) și una din principalele surse de aprovizionare cu materii prime, în special minereu de fier, gaze naturale și petrol. În anii 1960 și 1970, Bucureștiul a încercat să evite o asemenea situație, respingând proiectul de organizare economică a țărilor comuniste est-europene cunoscut sub numele de „planul Valev”, însă dependența de URSS a devenit inevitabilă în anii 1980, ca urmare a proastei administrări a economiei României și a incapacității clasei conducătoare de a face reforme pe plan intern.
Al treilea factor important care a contribuit la criza economică de după căderea comunismului a fost modelul economic bazat pe „industria grea, cu pivotul ei, industria constructoare de mașini”, cum se spunea în documentele vremii. Planificarea a impus schimbarea profundă a structurii economiei României în sensul dezvoltării unor ramuri industriale (siderurgie, construcții de mașini, chimie) și în defavoarea agriculturii și producției bunurilor de consum.