În primăvara anului 1967, autorităţile de la Bucureşti au fost nevoite să analizeze din nou relaţiile lor cu liderii politici de la Moscova, în contextul „Războiului de 6 zile” desfăşurat în Orientul Mijlociu (5-10 iunie 1967). Una dintre măsurile propuse încă din luna aprilie 1967 de politicienii comunişti din Cehoslovacia, sprijiniţi de cei sovietici, a fost implicarea României în Orientul Mijlociu prin punerea unui contingent militar românesc la dispoziţia Consiliului de Securitate al O.N.U.
La 23 iunie 1967, Mihai Dalea şi Dumitru Lazăr (adjunct al şefului Secţiei Relaţii Externe a C.C. al P.C.R.) au fost de acord cu propunerile din nota întocmită la 21 iunie 1967, la Ministerul Afacerilor Externe şi trimisă lui Ilie Verdeţ (prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri). George Macovescu a propus în primul rând, în acea notă strict secretă, ca „R.S. România să nu facă declaraţii asemănătoare aceleia a R.S. Cehoslovacă în sensul de a pune la dispoziţia Consiliului de Securitate anumite efective ale forţelor sale armate; să nu devină coautoare la propuneri de acest gen şi să nu facă referiri la declaraţia R.S. Cehoslovace (subl.n.)”.
La rândul lor, Nicolae Ceauşescu şi membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au hotărât la 30 iunie 1967 că „nu consideră oportune şi nu aprobă propunerile M.A.E. privind poziţia R.S. România faţă de oferta guvernului cehoslovac de a pune la dispoziţia Consiliului de Securitate al ONU un contingent militar care să participe la forţele ONU de menţinere a păcii. M.A.E. nu se va pronunţa sub nici o formă în legătură cu această problemă (subl.n.)”.
De altfel, după încetarea „Războiului de 6 zile”, autorităţile de la Praga nu au mai revenit la O.N.U. cu oferta lor din 26 noiembrie 1964 – pe care au repetat-o într-o scrisoare emisă la 13 aprilie 1967 – referitoare la contingentul militar pe care doreau să îl pună la dispoziţia Consiliului de Securitate „în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale”.
În acelaşi timp, autorităţile comuniste de la Bucureşti nu îşi mai aminteau de propunerea insistentă a lui Nikita Hruşciov privind trimiterea în Berlinul de Vest a unor forţe sub egida O.N.U. pentru a forţa retragerea micilor unităţi militare ale S.U.A., Marii Britanii şi Franţei, care staţionau în oraşul german din anul 1945. Concret, politicianul sovietic a propus la 5 iulie 1962 ca în Berlinul de Vest să ajungă, sub mandat O.N.U., unităţi din Norvegia şi Danemarca sau Belgia şi Olanda, respectiv din Polonia şi Cehoslovacia, iar efectivele militare americane, britanice şi franceze din oraş trebuiau să rămână simbolice. Contingentul O.N.U. urma să fie redus în fiecare an cu 25%, astfel încât după patru ani să nu mai existe nici un militar străin în Berlinul de Vest.
Deşi John F. Kennedy a respins acea propunere la 17 iulie 1962, Nikita Hruşciov a continuat să formuleze variante ale acesteia, păstrând ideea generală pe care a expus-o preşedintelui american la întâlnirea lor de la Viena (4 iunie 1961): aliaţii occidentali să renunţe complet la protejarea Berlinului de Vest, chiar şi printr-o implicare temporară a Organizaţiei Naţiunilor Unite – pe care autorităţile de la Moscova nu reuşeau în acel moment să o dirijeze pentru propagarea comunismului în întreaga lume.